„Somnul rațiunii naște monștri”, spunea Francisco Goya. La fel și subsemnatul, în lipsa folosirii frecvente a mușchiului generator de conținut textual, a ajuns să nască monstruozități de articole, lungi cât o zi de paște; obicei la care – cu părere de rău vă anunț – nu cred că voi renunța. Am stat oleacă să mă întreb de unde și până unde am căpătat stilul ăsta de a scrie rar și mult – de fapt raritatea am înțeles-o a priori, acel „mult” mă pune pe gânduri.

Voi fi sincer, tot nu am reușit să îmi dau seama, dar bănuiesc că totul se trage de undeva din niște schimbări în experiența subiectivă și din nevoia de a explica exhaustiv idei, gânduri și concepte; contrar unei prime impresii, divagațiile, chiar și cele grosolane, au un rol esențial în a contura o idee și mai mult, în a duce către o înțelegere mai profundă a subiectului despre care se discută.

Astfel că îmi propun astăzi să lansez o serie de articole mai scurte și care să elaboreze cât mai concis pe marginea unor chestiuni date. Probabil că nu mă voi rezuma la un domeniu fix, dar voi încerca să mă asigur că toate se îmbină cumva, chiar dacă într-un mod mai puțin intuitiv. Dar până să trag linie și să mă apuc să adun, revin la subiectul articolului de față, și anume flow-ul.

Conceptul de „flow” este unul destul de vag încât să provoace grețuri matematicienilor ori celor din domeniul tehnic, poate și unor oameni de știință. Nu am găsit un termen echivalent în limba română, motiv pentru care că tind să presupun că filosofia tradițională românească (dacă există așa ceva) nu face nici un fel de referire la starea asta a sinelui. De fapt mi se pare că nici termenul științific nu exprimă foarte clar imaginea, cel de „mushin” fiind poate mai potrivit.

Flow-ul are un rol extrem de important în experiența subiectivă: în practică, orice domeniu care necesită concentrarea minții – de la chirurgie la activități mai simple cum ar fi tăierea lemnelor – se folosește de această stare. Atingerea Ballmer Peak e un exemplu cel puțin la fel de relevant, iar alte domenii precum sportul sau arta au nevoie din plin de flow, uneori mult mai mult decât de forță fizică, respectiv de tehnică. În muzică, de exemplu, improvizația este un „je ne sais quoi” adus în concret, ceva care are nevoie de ceva în plus, chestie abordată pe larg de muzicieni de jazz cum ar fi Tord Gustavsen. Consider că am dat destule exemple.

Până la urmă, aspectul interesant mai presus de toate este acela că avem de-a face cu un fenomen de emergență. Senzorii perceptivi, ajutați de ceva mai greu de atins cu degetul, cel mai probabil de subconștient, reușesc să sincronizeze componentele organismului la un nivel calitativ ce îl depășește pe ale acestora luate individual. Astfel că experiența ajunge să treacă în mare parte peste sfera raționalului, putând să dea naștere unor aberații precum arta abstractă, sau dimpotrivă, să înlesnească capacitatea de înțelegere a unei probleme concrete.

Am cam depășit limita de 500 de cuvinte, motiv pentru care mă voi opri aici.

A doua trezire pe ziua de astăzi a fost încununată cu mult soare și o căldură pe măsură. Acestea fiind spuse, prima dată când am deschis ochii, era încă întuneric; vreo cinci ale dimineții să fi fost. În unele cartiere bucureștene, dureroasa întâmplare de a fi trezit brusc la astfel de ore tinde să devină una destul de obișnuită.

Pentru a nu fi înțeles greșit, zona în care locuiește subsemnatul nu este nici de departe unul din colțurile selecte aparținând Bucureștiului cel blestemat, dar nici cel mai rău cu putință. Are de toate: gunoaie, diversitate etnică, parcări lipsă, străduțe în stare jalnică, o piață extrem de animată dar prin care nu vă doresc să treceți, ce mai, nimic nu-i lipsește. Chiar și așa, vegetația e mai abundentă decât în alte părți, iar între (unele) blocuri concentrația de gunoi pe metru pătrat atinge un minim absolut, să nu mai vorbesc de liniște, care-i sfântă; astfel că toată ziua nu auzi nimic altceva înafara ciripitului păsărelelor.

… ar mai fi totuși lătratul câinilor, care-s niște păsări aparte. Asta m-a trezit din somnul cel dulce, iar reclamația mea de acum aproape treizeci de zile, cu număr de înregistrare cu tot, n-a rezolvat absolut nimic. Un deosebit interes îl prezintă faptul că, din mila și respectul anumitor cetățeni față de animale – sau ceea ce ei percep drept milă și respect, chestie pe care orice individ cu un minim de civilizație o vede drept bătaie de joc  -, numărul indivizilor de rasă canină a crescut simțitor pe aici în ultima vreme. Și nu știu cum se face că indivizii ăștia au o viață de noapte foarte activă.

Revenind totuși la trezirea prematură, m-a izbit din senin o idee în timp ce îi ascultam pe prietenii mei căței cum se ciondănesc. Mi-am adus aminte – pur întâmplător, fără să-mi pot explica de unde și până unde legătura – de ședințele parlamentare mediatizate, de talk-show-urile pe teme politice și așa mai departe. E uimitor cât de multe asemănări pot avea cele două, mai exact Bucureștiul și RTAC (Republica Teritorială Autonomă a Câinilor), din punctul de vedere al organizării politice și nu numai, astfel că mă simt nevoit a trece în revistă câteva:

• Dacă ar fi să fac analogia bucureștean de rând – câine, aș spune că ambii au o caracteristică importantă: nici unul din ei nu știe pe ce lume trăiește. Traiul cotidian într-o cutie strâmtă (noi îi spunem apartament) are un rol bine definit, conceput cu dibăcie de Regim™, acela de a îngusta orizontul de percepție al individului. Într-un mod mai mult sau mai puțin misterios, câinii „comunitari” au din capul locului un orizont de percepție foarte îngust (în sensul că-s proști de dorm în bălți la propriu), după imaginea celor ce îi hrănesc, ei fiind la rândul lor locuitori în Cutia Magică™.
• Revenind la viața politică de pe sticlă, și câinii și politicienii latră. Cei ce-s în agonie schelălăie într-un fel iritant, toți ceilalți latră. Nu spun nimic anume, doar latră, să se audă.
• Lătratul are totuși rolul de a proteja grupul și de a-i aduna membrii în jurul liderului, care dă mereu tonul. Și politicienii, la fel ca și câinii, se organizează în haite (mai mici sau mai mari) conduse de un individ de obicei de sex masculin. În cazul formelor de organizare socială prezente la mamifere în general, la câini în particular, liderul stă în frunte cât îl țin boașele, coardele vocale și forța fizică și psihică, după care e înlocuit de un altul care-i destul de tânăr cât să fie în putere și în același timp destul de în vârstă încât să îi poată domina pe ceilalți.
• Addendum la ideea anterioară: de obicei există un singur lider. Acolo unde apar doi câini cu pretenții de lideri, ori se vor lupta și unul din ei va sfârși mort/marcat pe viață, ori haita se va rupe în două.
• Scopul haitei este evident: procurarea cât mai eficientă a hranei (cunoscută și drept „ciolan”) și distribuirea ei între membri, în funcție de rang; de asemenea, asigurarea protecției membrilor importanți ai haitei. Câinii își procură hrana de la femei nebune; politicienii de la oameni cărora le place să combine afacerile cu politica. Diferența e mai mică decât ar părea la o primă observație.
• Orice haită bine formată va avea un teritoriu clar delimitat.

Aș fi peste măsură de naiv să iau asemănările de mai sus drept un produs aparținând exclusiv adâncului gândirii mele. Domnul Orwell a reușit să exprime situația mult mai clar și mai detaliat. Atât doar că el i-a numit porci, în timp ce eu îi consider câini. Un singur fapt mă întristează în toată povestea asta, și anume cel că la noi nu se obișnuiește consumul fripturii de câine.

Asta m-a trimis apoi cu gândul la un alt articol (iar pe acesta din urmă vă invit să îl citiți singuri) pe marginea căruia mi-am dat cu părerea – în felul caracteristic în care un oarecare își dă cu părerea vizavi de o problemă, fără a fi specialist în domeniu; nu-i bai, e o chestie care stă la baza democrației, iar democrația, ehei, mare doamnă. De-aici putem trage o concluzie, și anume că e foarte posibil ca tehnologia să ne facă mai leneși. Mai leneși decât ce? S-ar părea că ne face mai leneși decât eram înainte să existe miracolele astea ale tehnologiei moderne.

În primul rând că pe undeva e destul de probabil ca atribuirea asta a fenomenului numit lene tocmai tehnologiei să fie o greșeală imensă. Lenea este, în lumea modernă, un termen sinonim cu eficiența. Nu ești eficient dacă muncești mai mult decât trebuie. Pe de altă parte, poți fi eficient dacă tu stai în timp ce o mașină rabotează (în sensul cel mai general al cuvântului) în locul tău, condiția fiind aceea ca mașina să facă aceeași treabă cu rezultate mai bune și într-un timp mai scurt. Mașinile din ziua de astăzi îndeplinesc cu succes această condiție, dar să nu uităm că motivul pentru care s-a ajuns aici nu este tehnologia în sine – la urma urmei, tehnica este doar un set de mijloace de a obține ceva concret, nu neapărat necesar, dar de obicei rezultatul deține și această proprietate -, ci necesitatea de a produce cât mai mult, nevoie care a dus la etapa inițială a industrializării. Așadar, putem spune că în lumea modernă lenea se manifestă prin nimic altceva decât economie, căci ea se ocupă de eficientizare.

În al doilea rând, să discutăm un pic aspectul psihologic al problemei. Autorul primului articol a născut o idee, apoi a petrecut în jurul a zece minute să își găsească un loc în care să o noteze (deja focus-ul s-a schimbat complet), după care ia ideea de unde nu-i. Explicația riguroasă (cât de riguroasă poate fi psihologia) e una banală, la nivelul clasei a 10-a: individul nostru și-a mutat informația în memoria de scurtă durată (un fel de cache, pentru cei care cochetează cu calculatoarele) și apoi a făcut o schimbare de context, ceea ce a rezultat în mod evident în distrugerea, mai mult sau mai puțin, a informației anterioare. Și dați-mi voie să cred că faptul că omul modern are naivitatea să înoate într-un morman de gadget-uri doar pentru a-și nota câteva idei simple, asta în contextul în care încă se mai produc creioane și hârtii, n-are nici o legătură cu tehnologia (cu marketing-ul poate).

Totuși, putem observa că utilizarea tehnologiei poate ajunge să pună probleme – câți copii autiști au ieșit din cauza televizorului? Nimic în comparație cu numărul aceluiași tip de indivizi (sau poate un pic mai „bolnavi”) generat de Internet -, probleme de ordin social, probleme psihologice (atât la nivel cognitiv cât și comportamental) și așa mai departe. Sigur că nu am cum și nici nu vreau să tratez toate problemele astea într-un singur articol, motiv pentru care o să încerc o abordare cât mai generală.

La nivelul cel mai de jos, omul nu-i cu nimic diferit de orice alt animal. Are nevoie să se hrănească, să se odihnească, să se reproducă și cam aici se încheie lista. Spre disperarea creaționiștilor, și aici se aplică regula după care cel mai „capabil” (puternic din punct de vedere fizic, inteligent, adaptabil etc.) supraviețuiește și, statistic, mereu există în cadrul populației un procent de indivizi care mor mai repede. Chestia asta are mai multe aspecte, astfel că mereu vor fi unii care vor avea ce mânca dar nu-și vor permite un acoperiș, alții cu manifestări sociopate etc. În condițiile astea, probabilitatea ca societatea să degenereze brusc în altceva e destul de mică. Cea de degenerare treptată e ceva mai mare, dar pe onoarea mea, în cazul ăla nici nu va mai conta – e clar că nu există un grup de nebuni care să conțină un om sănătos, normalitatea (a percepției și nu numai) fiind dictată exclusiv de majoritate.

La un nivel mai înalt, voi da un exemplu: fie un individ, X, care trebuie să rezolve o ecuație. X poate citi câteva cărți de matematică (ceva mai multe dacă vorbim de ecuații integrale sau diferențiale, de exemplu) și rezolva singur ecuația sau poate face outsourcing, apelând la ceva în genul wolfram alpha sau tăticul lui, Mathematica… sau la colega de clasă. În orice caz, e complet eronată concepția conform căreia X trebuia (la modul imperativ) să învețe să rezolve ecuația, doar fiindcă așa i-a spus profesorul de matematică, în condițiile în care X e în stare să fenteze sistemul. În plus, orice persoană care trebuie să învețe să rezolve ecuații este implicit constrânsă de demonstrarea rezolvării, după standarde. Dacă X se află în situația asta iar el pune un program să îi rezolve problemele, atunci individul nostru imaginar își cam taie singur craca de sub picioare (la fel cum un motociclist care iese proaspăt din școală și ajunge cu 200km/h într-un stâlp o face pe răspunderea proprie, de exemplu).

Concluzia, abstractizând la un nivel și mai înalt, e că înțelegerea unei probleme presupune automat cunoașterea naturii acesteia, iar rezolvarea ei necesită cunoașterea domeniului problemei, posibil (și destul de probabil) și domenii conexe. Faptul că în foarte multe țări din lume sistemul de învățământ e la pământ nu înseamnă că nu se va mai face știință în viitor, ba dimpotrivă. Nu tot ceea ce înseamnă învățământ trebuie să fie după standarde și orice standard în orice domeniu al cunoașterii poate fi schimbat în timp, fapt la care contribuie întâmplător și Internetul.

În plus, problemele cele mai mari ale omenirii sunt tot lipsa de mâncare, vremea și cutremurele. Că ele vor fi rezolvate de ecuații diferențiale, ecuații ce descriu o formă fractală sau de pastafarieni, asta rămâne de văzut. În orice caz, dacă ați ajuns aici cu cititul (o mie de cuvinte e totuși ceva) înseamnă că Internetul și tehnologia sunt pentru gândit pericole mai mici decât par la o primă vedere.

În urma unui oarecare dezinteres financiar în privința genului aventură, probabil datorat faptului că două-trei minți din Lucas Arts consideră că jocurile adventure nu mai sunt profitabile, iată că Telltale Games s-au apucat să reînvie câteva serii clasice, una din ele concretizându-se în Tales of Monkey Island. La acesta din urmă a dat câteva sfaturi și profesorul în maimuțologie Ron Gilbert, lucru demn de menționat de altfel. Iar de-aici încolo intră în vigoare avertismentul pe care l-am dat și cu alte ocazii, acela conform căruia eventualele spoilere ce urmează le veți asimila pe barba voastră… și pe a lui Blackbeard, arrrr…!

Guybrush pe uscat.

Povestea noastră începe undeva pe o mare, probabil undeva prin Caraibe, a long time ago, in a galaxy far far away. Ca de obicei, Guybrush Threepwood, Mighty Pirate™ și Elaine se bat cu îngrozitorul pirat-fantomă-zombie-și-el-mai-știe-ce-o-mai-fi LeChuck și, printr-o eroare de calcul (datorată probabil lucrului în precizie simplă), eroul nostru greșește o rețetă voodoo, transformându-și groaznicul inamic în nimic altceva decât un om (așa, ca oamenii) și împrăștiind o boală pe insula Flotsam și în insulele din jur. Cam aici începe povestea, urmând să se desfășoare mai apoi pe parcursul a nici mai mult, nici mai puțin de cinci episoade umplute de suspans, tragedie, acțiune, dramă (nu se putea fără) și nu în ultimul rând comedie.

Avantajul împărțirii jocului pe episoade (curent către care se îndreaptă mulți producători de jocuri orientate pe poveste din zilele noastre… dacă tragem linie, ies destul de puțini la număr) a fost acela că a oferit fanilor timpi de respiro, fără a-i lăsa să aștepte un deceniu pentru un joc. Dezavantajul evident este ruperea temporară de universul poveștii, motiv pentru care unii din noi au preferat să aștepte apariția tuturor episoadelor și să le consume lor cap-coadă.

Guybrush sub apă.

Astfel avem plăcerea de a observa că domnul Guybrush face de toate în jocul ăsta: se luptă cu vânturile (mai mult sau mai puțin metaforice), se luptă cu pirați, se luptă cu LeChuck (fiindcă LeChuck e pirat, dar nu orice pirat), se împrietenește cu LeChuck, e înghițit de animale uriașe din care scapă cu mai mult sau mai puțin succes, posedează, e posedat, e pus în postura de avocat și acuzat, e omorât, revine din morți (sub diverse forme) și câte și mai câte, că am obosit tot povestind. Totul într-o atmosferă ce se constituie din maimuțăreli tipice, asta cel puțin în primele trei episoade. Celelalte două dau o întorsătură cel puțin ciudată jocului, în sensul că pe alocuri umorul a fost ori prea subtil să mă prind eu, ori chiar a fost înlocuit de dramă, lucru ce pică fix ca nuca în perete în seria asta.

Într-un mod asemănător, finalul mi s-a părut oleacă tras de păr, lucru poate de așteptat. Sigur, totul revine la situația inițială, dar parcă prea brusc și nenatural pentru gusturile mele, chestie care nu s-a prea întâmplat în jocurile

Guybrush și sabia roșie a desfrâu-iției.

anterioare. Noroc cu epilogul, care salvează cât de cât situația.

Puzzle-urile variază de la simple la incredibil de neintuitive, chestie care pe mine nu poate decât să mă bucure. Nici unul din ele nu pare să tortureze în vreun fel mintea, dar se întâmplă des să fii lăsat perplex de faptul că uite, rezolvarea anumitor probleme era chiar sub nasul tău de jucător trecut prin țșpe adventure-uri. Ca de obicei, partea asta se îmbină bine cu povestea, astfel că nici un puzzle nu mi s-a părut că a fost lăsat acolo doar pentru a mânca din timp.

La capitolul „chestii care ne încântă urechea”, se întâmplă să avem pe de o parte vocile, care sunt în mare parte aceleași în cazul personajelor principale (cel puțin Elaine și Guybrush sunt jucați de aceiași indivizi de la The Curse of Monkey Island încoace) și pe de altă parte coloana sonoră care, în ciuda faptului că nu mai e MIDI, păstrează atmosfera jocurilor anterioare (ba chiar e posibil să fie făcută cu sample-uri și nu cu instrumente reale) și bine face. Nici efectele sonore nu-s de neglijat, mai ales că au uneori un rol important în cadrul jocului.

Guybrush dus cu pluta... la propriu.

În privința altor aspecte tehnice nu-i mare lucru de discutat. Gameplay-ul e ceva hibrid între point and click și tastatură, în sensul că mișcarea se face prin drag and drop sau cu tastatura, iar manipularea obiectelor nu diferă aproape deloc de cea dintr-un quest clasic. Nu am avut probleme legate de obturarea obiectelor importante, dar producătorii au introdus în anumite scene posibilitatea highlight-ului item-urilor mai mult sau mai puțin manipulabile din joc, cu ajutorul tastei F4.

Guybrush dus cu pluta... la figurat.

În rest, motorul grafic pare să fie foarte bine optimizat pentru viteză, astfel că m-am jucat cu toate detaliile la maxim pe o placă video care nu-i de ultimă generație (GeForce 9800 sau cam așa ceva), pe un calculator ce în rest e mai vechi de doi ani. Iar design-ul/efectele sunt făcute cu foarte mult bun simț, având pe undeva chiar o tentă de realism (cel puțin în reglarea adâncimii vizuale), deși nu se punea problema de așa ceva într-un joc cartoon-ish.

În opinia mea umilă de fan – sau pe undeva prin zonă -, jocul poate fi considerat mândru membru al seriei Monkey Island (cu trademark-ul de rigoare). Nu se ridică la nivelul lui The Curse of Monkey Island, dar e clar peste Escape From Monkey Island, ceea ce înseamnă că cei de la Telltale au reușit să aducă un conținut fresh, iar urmarea va fi probabil și mai faină.

Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme.

Muzică:

• Deși în general nu prea mă satisfac compilațiile, am avut răbdarea și plăcerea de a asculta albumele din antologia Bitălșilor. Nu-i vorba chiar de o compilație în sensul clasic al cuvântului, cele trei albume fiind presărate cu interviuri care se mai întrepătrund din când în când cu bucăți de prestații live, rare, dese și cvasi-rare și cuprinzând material de ascultat timp de un pic mai mult de un sfert de zi fără a cădea în plictiseală.
• Chestiile gratuite nu-s musai proaste. Este și cazul release-ului Vault Archives al lui Mark Morgan, care la momentul scrierii articolului nu e disponibil pe site dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg – cei ce hostează fișierele spun că vor reveni, iar noi nu putem decât să îi credem pe cuvânt. Până atunci, pot spune că albumul m-a reintrodus brusc în universul Fallout, asta în timp ce mergeam printre hoardele de zombii de la Apaca sau în timpul unei plimbări prin pustietatea parcului Politehnicii. Și vai, cât de bine s-au potrivit decorurile.
• Discografia Flower Kings. Deși n-am ascultat încă nici jumătate din tot ce au scos oamenii (mai exact omul, mai exact Roine Stolt, cel care cântă și cu Transatlanticii [1] [2]), momentan atât sound-ul cât și stilul mi se par foarte 70s, poate chiar spre 60s, așa, un fel de renaștere a psihedelicului, dar nu psihedelic cu precădere, ci ceva mai mult rock progresiv. Revin când găsesc ceva mind-blowing de la ei.
• Road Salt One-ul al celor de la Pain of Salvation, album despre care am discutat ceva mai devreme.

Chestiuni cinematografice:

• The City of The Lost Children: am văzut că jocul cu același nume are și un film (de fapt e exact pe dos), ceea ce m-a împins spre a-l vedea, momentan o singură dată. Trebuie luat în seamă faptul că filmul n-a avut un buget extraordinar și cu toate astea a reușit să vină cu o distribuție faină, adicătelea o gașcă de actori buni, chit că cea mai mare parte din ei nu-s cunoscuți. Luăm drept exemplu pe unul din personajele principale, jucat de Judith Vittet, la acea vreme o tânără domnișoară fără experiențe anterioare notabile în lumea filmului, fapt ce nu o împiedică să joace foarte bine. Povestea e cât se poate de ciudată, aspect care pe mine a reușit să mă țină în priză de la cap la coadă, fără a fi dezamăgit vreun moment.
• Din aceeași serie a filmelor franțuzești marca Jean-Pierre am văzut apoi și Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain (Amélie, mai pe scurt), care, în ciuda faptului că e poate la fel de bun ca și cel de mai sus, dacă nu mai bun – îi las pe cei cu pricepere în domeniu să decidă -, nu m-a încălzit mai deloc la inimă. Motivul e cel mai probabil acela că genul filmului e prea nu-știu-cum pentru mine. Totuși, umorul e pe alocuri de-a dreptul savuros.
• Din sacul cu surprize al lui Quentin Tarantino am văzut Pulp Fiction, ca termen de comparație pentru filmul din post-ul anterior, știți voi, acela în care îl omoară pe Bill. La coada urmei nu le pot compara de nici o culoare, ba poate doar în privința cantității de material folosit pe post de sânge, caz în care Kill Bill iese probabil câștigător. Una peste alta mi-a plăcut și ăsta cam la fel de tare, iar morala filmului e una destul de interesantă.
• Nu îl voi neglija nici de această dată pe domnul Andrei Tarkovsky. Am avut plăcerea să văd și Nostalghia, care-i, la fel ca și celelalte două despre care am vorbit, un film în care nu se întâmplă mare lucru, dar se întâmplă într-un mod foarte intens. Personajul principal (însoțit de o blondă faină pe post de traducătoare) se încadrează în tiparul omului profund nemulțumit de lumea în care trăiește. Filmul ia sfârșit într-un stil mai degrabă asemănător cu cel al romanticilor, ceea ce m-a lăsat pe mine cu un gust fad în gură. Asta nu mă va opri totuși să văd alte filme ale sus-numitului regizor, sau să revăd Stalker.
• Grupul indivizilor avizi de filme ciudate îl salută pe Tim Burton. Am început astfel cu Corpse Bride și am continuat cu Coșmarul dinaintea Crăciunului (așa-i că sună frumos traducerea? știam eu că nu). Ceea ce m-a impresionat la ambele filme a fost atmosfera, iar cel din urmă m-a atras un pic mai mult prin povestea ceva mai bine închegată. De asemenea, coloanele sonore ale ambelor filme sunt superbe, fără alte discuții.

Cam atât momentan. Vom reveni.

Opusul durerii nu e plăcerea, ci nesimțirea, dar lipsită de conotațiile peiorative, atât de tipice limbii române. Este, într-un mod paradoxal, felul în care te simți atunci când nu simți, atunci când ești mort în ciuda faptului că n-ai încetat încă să trăiești. Orice altceva doare.

[ Nota spaicului ] Astăzi, adică ieri, adică mai demult, mi-am adus aminte ce lipsea. Motiv pentru care mi-am permis să sap puțin și să adun o parte din ieșiri (nu toate, săpați și singuri dacă vreți să mai citiți) într-un singur tag: despre.

O ramură,
Pornind din ramură
Se-ntinde goală.
Privind în haos,
Priviri de ochi înșelători
Mă-nșală.

O altă ramură,
Pornind și ea
Din cea ce o precede,
E precedată de-înc-o ramură,
Pe care o succede.

Iar punctele,
Trăind confuze-n firele gândirii (pure),
Există, mor și se transformă
După-o lege-a firii. [*]

O ramură,
Pornind din ramură
Stă-ntinsă nudă.
Plouând cu haos,
Ploaia de vară ramura
Ți-o udă.

[*] – Descoperirea ecuației firii va fi lăsată drept exercițiu pentru cititor.

Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw.

Road Salt – cu siguranță Road Salt One, mai departe pot doar să speculez – merge de data asta pe firul personajului de sex feminin; nu îndrăznesc să îi spun și slab, acest aspect nefiind o regulă demnă de cartea „hai să înțelegem femeile”. Ea – fată, femeie, soră, curvă, nevastă, mamă și ce-o mai fi – e luată, crăcănată, desfăcută și analizată pe toate părțile, din mai multe puncte de vedere: printr-o așa-zisă introspecție, dar și la persoana a doua și a treia, atât din perspectiva relației cu bărbatul decăzut din TPE cât și la modul general. Și nu știu cum și de unde, dar brusc răsare și lait motivul albumului, drumul, care nu-i altceva decât un drum al decăderii Ei în ochii bărbaților, ai societății și, poate cel mai dureros, ai sinelui.

Trecând la partea care de obicei ori mă impresionează destul de tare încât să merite o analiză (sau mai tare de atât), ori mă lasă rece într-atât încât nu mai ascult albumul a doua oară – v-ați prins, este vorba de muzică -, am trecut destul de rapid peste șocul prog-ului PoS-ian; poate din cauză că domnul Gildenlöw are dreptate și formația lui e de fapt rock progresiv la fel cum România e țară latină; adicătelea genul trupei se constituie dintr-o supă de stiluri omogenizate destul de bine încât să sune natural.

Prima impresie a fost aceea că, uite, Pain of Salvation s-au apucat de blues, încă mult mai mult decât pe BE, unde aveau o singură melodie de genul. De fapt cvasi-gospel-ul ăsta se regăsește la fel de bine pe Of Dust. Însă blues-ul propriu-zis sare în ureche încă de pe prima melodie, No Way, și încă cum, și se continuă lejer pe She Likes To Hide, revenind apoi pe Tell Me You Don’t Know, care-i un blues rock cât de blues rock poate fi blues rock-ul.

Nu știu cum a fost segmentat albumul, însă, dacă prima lui jumătate este liniștită, cu ocazionalele ieșiri de natură chitaristico-sexualicească prin părțile esențiale (doar am spus că-i cu blues), a doua parte începe într-un mod ce dă în satiră sau poate un pic spre tragicomedie (alegerea temei și interpretarea sunt la fix făcute, să ne înțelegem) și continuă în stilul clasic PoS, care o fi ăla; oricum, cu bucăți curate, intense rupte de bucăți murdare și mai intense decât cele dintâi. Atât Darkness of Mine, Linoleum, cât și Where It Hurts sunt dure, apăsate, cu o scurtă pauză de Curiosity între ultimele două. Apoi Innocence, care se aude de la o poștă că împrumută bucăți mici tematice din Song for The Innocent și Falling, dar și cumva din Flame to The Moth, încheie albumul într-un mod destul de ciudat, mult mai puțin categoric decât finalurile precedente.

Am lăsat câteva din melodii la coadă, nu fiindcă ar fi prea proaste, ci dimpotrivă, fiindcă mi s-au părut deosebit de bune. Se dă una bucată Sisters, care prezintă o povestioară despre cum ar fi fost dacă ar fi fost – sau poate chiar a fost – pe un fundal sonor superb. Apoi se combină cu Road Salt, prima melodie de pe album pe care am avut răbdarea să o ascult (poate și fiindcă e așa de scurtă) cap-coadă, cântată de un Daniel cu cercei și ochi albaștri (foarte logic, el de fapt jucând un rol acolo, fără să mai pun la socoteală faptul că probabil râdea în sinea lui de privitorii confuzi), dar care m-a prins instantaneu tocmai fiindcă e de o simplitate și melodicitate cum mai rar vezi în ziua de azi. La astea se adaugă Where It Hurts, menționată mai sus, obținându-se un orgasm muzical cum mie doar Pain of Salvation au reușit să îmi mai ofere (nu că alte formații nu mi-ar fi oferit ceva așa de intens, atât doar că nimic nu a fost în genul *ăsta*). E demn de amintit faptul că toate melodiile de pe album merită savurate din plin, în ciuda faptului că albumul nu curge neapărat liniar.

Voi încerca să închei prin a spune ce m-a deranjat la release-ul ăsta. Nu m-a zgâriat nicidecum faptul că trupa și-a schimbat stilul; ăsta-i un lucru foarte bun pentru evoluția lor pe plan muzical, mai ales că materialul e fresh și nu doar o reciclare a lucrărilor anterioare. Aveau de unde, mai ales că Road Salt e legat strâns de cele două menționate la începutul articolului. Nici faptul că le-a luat atât de mult să îl lanseze nu e o problemă. Nu înțeleg însă de ce tocmai Linoleum a ajuns EP, melodia nefiind un punct forte. De asemenea, albumul are melodii scurte și e scurt, ceea ce nu e foarte grav, având în vedere că lansarea albumelor metal pe bucăți e un fel de trend al anului 2010 (a se vedea ultimele producții Devin Townsend). Apropo de asta, tot răul e spre bine, deoarece în octombrie vom avea parte de Road Salt Two.

Mi-am promis că anul ăsta nu voi uita, motiv pentru care – în timpul unei porniri încununate cu entuziasm și hiperactivitate – am avut grijă să îmi pun undeva o alarmă care să-mi amintească. Acum aproximativ cinci ani pe vremea asta, pe la ora zece dimineața (înaintea unei ore de matematică, dacă-mi aduc bine aminte) mi-a venit ideea să-mi fac blog; cum vine asta, alții de ce să-și facă și eu nu, mi-am zis, conform felului meu naiv de a fi la acea vreme [ț].

Ei uite, vine în următorul fel: organul gândirii mele (adică creierul creatorului, adică al meu, eu fiind creatorul, care este) are din când în când obiceiul de a se revărsa pe unde apucă. Și la fel cum nu e complet improbabil ca scărpinatul unui câine vagabond din Rahova să poată determina proiectarea unei bucăți de jeg peste o țeavă de gaze ruginită și aproximativ găurită, eliberând o cantitate relativ mică de metan în aer, dar nu oriunde în aer, ci tocmai sub nasul unui copil de 12 ani care își aprinde o țigară – se poate lua în calcul și probabilitatea ca fix în momentul ăla zona să fie lovită de unda de șoc a unui cutremur de cel puțin 7 grade -, tot așa s-a întâmplat să scriu și eu trei sute nouăzeci și patru plus una bucăți articole pe cărămizile din perete [TODO].

Vă las cu Thoughts, partea a doua, de pe albumul V al trupei Spock’s Beard.

[ț] – Și de acum, mai mult sau mai puțin.

[TODO] – Insert trademark sign here.

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare.

Dar am divagat. Pe lângă atâtea gânduri și frământări, am și consumat câte ceva zilele astea. Și cum sarmalele-s mai bune cu smântână și vita-i mai faină cu sos de stridii, așa nici eu n-am putut să gust doar un fel.

Încep prin a spune că mi s-a făcut o poftă nebună de bătrânul joc plin de bug-uri Star Wars Knights of The Old Republic, dintr-un motiv pe care îl veți citi mai jos un pic. Chiar și așa, îl joc pe bucăți din lipsă de timp, așa că până în toamnă poate reușesc să reiau și KOTOR2. În orice caz, jocul e demn de savurat până în pânzele albe.

La capitolul muzică avem așa:

• În urma scurtei – dar plinei de semnificație – mele idile cu Animusic am ajuns să mă interesez mai mult de lucrarea de vază  - Pictures at An Exhibition – a domnului Modest Mussorgsky, un nene gras și plin de inspirațiune pentru vremea lui, fiindcă să fiu al naibii de nu ori mi se pare, ori muzica lui chiar sună a rock progresiv (lucrurile stau de fapt exact pe dos). Și așa am reascultat și varianta cântată de Emerson Lake and Palmer și alte câteva interpretări, din care unele mai jazzy.
• Black Sabbath – Born Again: albumul ăsta reprezintă o bucată interesantă și oleacă neobișnuită din istoria Blec Sabaților. La fel ca și Never Say Die (care, pur întâmplător, e unul din preferatele mele), Born Again se arată a fi atât de „unpolished” încât e o plăcere să-l asculți. Cu atât mai mult cu cât e cu Ian Gillan la voce, iar omul n-are nici în clin nici în mânecă cu ocultismul; mai puțin pe Disturbing The Priest. Mai puțin pe asta și pe coperta albumului, care l-a făcut pe domnul sus-menționat să verse ceva suc gastric la privirea ei.
• Alte muzici interesante: ceva Jean Michel Jarre (Oxygene și Chronologie – dar știați oricum că JMJ e fain, nu?) și albumul The Guitar as An Orchestra (volumul I, momentan singurul din serie) al lui Adrian Belew. Așa ceva nu-i de ratat, mai ales dacă sunteți fani King Crimson, albumul prezentând un grad mare de ciudățenie pe secundă.

Ce am mai (re)văzut – și auzit, dar în principal văzut, din motive obiective:

• Seria Star Wars, de data asta în ordinea invers cronologică a lansării trilogiilor; adică de la I la VI. Una peste alta, n-ar fi rău din partea lui Lucas să lanseze o a treia trilogie, dar doar dacă e fără Ewoks și Gungani.
• Solyaris și Stalker, ambele regizate de vecinul nostru Andrei Tarkovsky. Ceea ce m-a impresionat la primul e că, deși efectele speciale tind undeva spre zero (vorbim totuși despre un film realizat în mare parte în Uniunea Sovietică, într-o perioadă în care americanii se chinuiau – cam fără succes – să se trezească din mahmureala LSD-ului și a ierbii), filmul face totuși 100% parte din genul science fiction, fiind o producție care după gustul meu are o poveste ceva mai bună decât 2001: A Space Odyssey (I’m sorry Stan, I’m afraid I can’t do that).

  Cât despre Stalker, se pot face dezbateri mai mult sau mai puțin filosofice pe seama lui, pe deasupra fiind unul din filmele alea care te țin în suspans mai mult prin lipsa acțiunii intense decât prin sânge sau picioare tăiate. Sau poate doar mi s-a părut, cine știe.

• Kill Bill, ambele părți. Singura nelămurire cu care am rămas e cea referitoare la faptul că Tarantino are în planuri lansarea unui al treilea film, cu Uma de data asta în rolul babei cu mitraliera katana. Nelămurirea constă în faptul că, totuși, Bill e mort sub o formă și/sau alta [ii].

Despre cărți mai nimic, înafară de OSC-ul lui Silberschatz – care clar nu-și are locul în articolul ăsta – și o tentativă, momentan complet eșuată, de a citi ceva carte cu roșcate și cu negri, cultură generală de liceu lipsă, la vremea respectivă fiind prea preocupat cu pinc floiț.

[i] – În caz că cititorul nu vrea nici în ruptul capului să accepte o parte din subiectele de aici ca fiind artă.

[ii] – … și dacă acum aproape un an ar fi fost posibilă învierea lui cumva, printr-o minune, acum e limpede ca apa Arieșului într-o zi senină că nu se mai poate; în mare parte din cauza faptului că excentricul (heck, that’s one of the main things about that guy) David Carradine a dat ortul vara trecută din cauză de asfixiere a boașelor și a gâtului simultan, un mod destul de plăcut de a muri – pentru Carradine, zic.