Totul a început parcă pe la sfârșitul lui iulie, când, după ce văzusem oferta de abonament VDSL a celor de la Romtelecom, am hotărât să bag o fisă. Toate bune și frumoase, am primit un modem marca ZTE (care apropo, am aflat zilele astea la cursul de rețele că ar fi cam pe locul al șaselea în lume la producția echipamentelor de rețelistică) care funcționează decent la capitolul livrare de pachete din Internet și la cel de rutare și pe care am reușit chiar să îl fac să se dea cu loopback-ul pe nat.

Problema s-a ivit când m-am trezit la telefon și apoi la ușă cu cei de la Romtelecom, aducându-mi un alt modem, „mai performant”, un ZyXEL P-870HW-51a cu antenă wireless și toate cele. În naivitatea mea, mi-am zis că e ok să merg pe mâna lor și am făcut-o. După ce mi s-a schimbat IP-ul fix pentru care plătesc 1 euro pe lună (se pare că în centrală nu se poate face o legare număr de telefon – IP, motiv pentru care adresa externă s-a schimbat din DHCP, odată cu schimbarea MAC-ului – noroc că mai târziu am dat peste persoane din departamentul tehnic care mi-au înțeles problema) a mai durat doar o zi pentru ca scula cu pricina să înceapă să o ia razna; carevasăzică, aveam Internet funcțional din doi în paișpe și desincronizări cu duiumul. Ba chiar în scurt timp modem-ul s-a dus de-a dreptul pe lumea cealaltă și a trebuit să îl schimb pe proces verbal. La centrul comercial am cerut tot ZTE931 (fiindcă WLAN îmi pot furniza și singur), dar am aflat cu stupoare că ZTE-urile au fost scoase din circuit pe motiv că „sunt prea proaste”. Drept urmare, am avut ocazia să testez un al doilea ZyXEL, care a mers la fel de prost.

Ceea ce a urmat a fost o săptămână de foc, în care am făcut cred că vreo douăzeci de reclamații (am zis că s-or fi plictisind săracii oameni de la departamentul tehnic, deci hai să-i frec la melodie); au venit chiar vreo două echipe să măsoare semnalul de pe linia telefonică; aparent, exista posibilitatea să fiu mutat de pe abonamentul de 30Mbps la cel de 20, deși la început mi se spusese că da, pe linia subsemnatului se pot transmite lejer bițișori modulați, maxîm treizeci de milioane pe secundă, din care o treime îs chiar frumoși. Modem-ul era stabil cam ca un circar pe care dacă îl ții câteva ore pe sârmă, clar obosește și cade la un moment dat. În fine, după lungi discuții cu cei de la departamentul tehnic, am căzut de acord să mi se schimbe modem-ul cu un ZTE vechi și prost, dar stabil. Mi s-a adus chiar modem-ul primit inițial, cu aceleași configurări vechi și prăfuite (joy, nu a trebuit să stau să setez iar forwardări de porturi), modem care și acum stă înfipt în cablul de telefon pe o parte și în ăla UTP pe cealaltă. Și nu merge, că dacă ar face asta l-aș băga într-o cușcă. Dar funcționează.

Ca o bomboană pe colivă, să vă povestesc și de oferta pentru un Clicknet Mobile gratuit (modem, cu tot cu abonament; sau invers). Oferta cu pricina a fost băgată ca o promisiune înainte de încheierea contractului și a fost onorată mult mai târziu după (în septembrie, când am fost să ridic al treilea modem). După ce am aflat că softul modem-ului nu vrea să se pupe cu Windows 7 (nici nu m-am chinuit să îl fac să meargă pe Ubuntu), l-am pus pe un Vista, în ideea că uite, are drivere de Vista. Surpriza a fost că abonamentele dial-up de acum zece ani încărcau paginile cu câteva ordine de mărime mai repede decât drăcia aia de modem CDMA. În urma unui telefon la tehnic, mi s-a spus că e posibil să nu fiu în aria de acoperire (lucru dubios, fiindcă Bucureștiul e în aria de acoperire, iar eu sunt destul de aproape de un centru de-al lor). În urma celui de-al doilea telefon, mi s-a spus că cel mai probabil modem-ul e foarte foarte prost, motiv pentru care nici nu prea merită să îmi bat capul. A, și nici SMS-uri nu pot să trimit din motive de cartelă SIM inexistentă la momentul ăsta.

Așadar, dragi cititori, aveți grijă unde vă abonați și ce faceți cu sculele primite. Când o firmă lansează o ofertă pe piață fără să își testeze în prealabil echipamentele și infrastructura și fără să verifice dacă cumva soluția scalează pe plaiurile noastre, când firma respectivă cumpără n bucăți produse de X și alte m produse de Y, punând apoi de-a dreptul cele m + n bucăți în brațele angajaților și dându-le ordin să le distribuie, înseamnă că treaba nu-i chiar sănătoasă (culmea, contrar părerii mele inițiale, cei de la Romtelecom au în prezent o mulțime de clienți cu abonamente VDSL). Dar așa e la noi.

Politicienii români și-au făcut blog-uri. Printr-o pură intâmplare, am ignorat acest fapt pentru mult timp, fiind destul de naiv încât să cred că internautul român e prea inteligent pentru a băga în seamă gargara electorală desfășurată în spațiul virtual. M-am înșelat. Blog-urile politicienilor români își servesc destul de bine scopul; e firesc, n-o să se adune puzderia de oameni să îmi facă mie trafic (nici nu îmi doresc asta), iar politicianul e persoană publică, are o imagine publică bine formată și, ceea ce e mai grav, se dorește a fi un formator de opinii pe „problemele” țării. Lucru destul de nelalocul lui, știind cam cât de rupte de realitate pot fi persoanele publice care participă în politica românească.

Citind acest post pe căile RSS-ului, am ajuns apoi pe blog-ul lui Adrian Năstase, zgâindu-mă în fața unui monolog referitor la „gherila digitală”. De când a devenit domnul Năstase un cunoscător al problemelor legate de Internet, nu știu. Ironic este că acest post vine la ceva timp după ce o lege de cenzură pentru Internet a trecut în Parlamentul german.

Ce-i drept, termenul de libertate a fost dezbătut mult timp de filosofi, dar cred că s-ar putea da o definiție (particulară) concisă: libertatea îmi asigură faptul că pot alege să fac orice, limitat fiind de starea mea de fapt, de propriu-mi intelect și mai ales de felul în care acțiunile mele îi vor afecta pe cei din jur. Cu alte cuvinte, în acest context particular, Internetul adică, eu pot face cam ce-mi dorește sentimentu’. Bineînțeles, nu voi putea găti aici în viitorul prea apropiat, având în vedere că încă nu s-au inventat protocoale de comunicație pentru simțuri cum ar fi cel gustativ sau cel olfactiv. De asemenea, trebuie să fiu capabil să folosesc într-o anumită măsură instrumentele ce-mi sunt puse la dispoziție, deci să mă ducă mintea să mă dau pe net. Iar în ceea ce privește ultimul aspect, voi stărui ceva timp asupra lui, fiindcă aici apar problemele tăioase.

În mod sigur, aproape orice utilizator mai răsărit al Internetului a fost atacat cel puțin o dată, fie pe IRC, forum-uri/blog-uri, liste de discuții etc. Cu toate astea, știm cu toții că majoritatea forum-urilor și a rețelelor de socializare au opțiunea de a bloca mesajele venite de la un anumit utilizator. În plus, administratorii blog-urilor/discussion board-urilor moderează până la un anumit punct discuțiile. În plus, citez:

[...] intrati aproape pe orice portal de stiri din Romania si vedeti cam ce se scrie in zona de comentarii.

Nu consider portalele de știri românești ca fiind surse de încredere pentru informare. Și, dacă X-ulescu și încă zece alți deștepți intră pe un astfel de site și urlă, sub semnul anonimității fiind, că „PSD sux!!1” sau „Năstase sux”, care-i problema? Ce credibilitate au ei, și mai ales, cât de „calomnioase” sunt considerate urările? Cine stabiliește linia între un comentariu OK și unul jignitor? Cu alte cuvinte, cel mai drept ar fi ca persoanele care se simt jignite să nu mai viziteze site-urile respective, nu le obligă nimeni. Dacă subsemnatul se duce în Ferentari și strigă în gura mare înjurături la adresa populației de acolo, mi se pare firesc să fie gătit în sânge de către respectivii, la fel cum mi se pare la fel de normal să pot ieși în Piața Constituției și să încep să înjur. În acest caz totuși, efectul va fi același ca și pe Internet, și anume că nimeni nu mă va asculta. Că oamenii pot fi manipulați într-un sens sau altul, asta se întâmplă la televizor zilnic, deci nu văd care-i problema dacă se întâmplă același lucru și pe un site oarecare. Că totul merge către o manelizare, asta nu neg, dar nu văd ce-i așa grav, cât timp în asta se reflectă nivelul de educație/cultură/whatever al indivizilor; oricine își poate da cu părerea folosind limbajul cel mai la îndemână, ceea ce este mai important decât limbajul în sine. În plus, ideea lui Adrian Năstase de a „reglementa democratic” exprimarea pe Internet este cumva și nerealistă. Chiar nenea cu pricina are blog-ul hostat pe wordpress.com. Cum își imaginează că poate intra sub incidența unor eventuale legi din România un conținut așa-zis calomnios de pe un server oarecare din Canada, de exemplu?

Nu am insistat să exprim aici cam ce consecințe ar avea o astfel de lege. Mi-e frică să mă gândesc. Am ținut doar să evidențiez că problema aceasta a libertății pe Internet nu este de fapt o problemă în sine și nu ar trebui văzută astfel de nici un om cu scaun la cap. Mă sperie mai tare când văd că oameni cu oareșce putere (presupun că votul în parlament e ceva) se avântă spre o gândire așa prăpăstioasă. Altfel spus, Internetul meu nu e câmp de joacă pentru culori politice, so mind your own business people.

În urma unor evenimente destul de importante, ACS-ul s-a trezit la intrare cu un asfalt nou-nouț și cu gărdulețe care împiedică șoferii să-și mai pună juma’ de mașină în iarbă. Toate bune și frumoase, mi-am zis, ne îndreptăm cu pași siguri către civilizație. Dar nu am putut mai apoi să nu remarc plăcuțele care îi interzic omului de rând să-și plimbe câinele prin zonă și, colac peste pupăză, aceiași comunitari de care nu se ocupă nimeni, că doar ei sunt oricum altfel, numai „de companie” nu. Ironic, nu? Urmează să interzicem accesul bicicletelor și să dăm liber la căruțe.

Pe mine mă doare mintea, așa de tare cum nu îmi pot imagina nici eu. Și fiindcă am o indignare ce tinde către cote nebănuite, iată și poze:

Nu ştiu ce au vrut să exprime respectivii. Eu văd acolo nişte ciori (presa românească le-a spus „corbi”), iar la noi, în contextul ăsta, cuvântul „cioară” este unul ce capătă conotaţii negative, devenind astfel echivalent cu „ţigan” sau alţi termeni consideraţi peiorativi de către comunitatea internaţională. Cu alte cuvinte, ceea ce au făcut oamenii ăia se numeşte discriminare şi, culmea, nu am văzut pe nimeni sesizându-se la modul serios, aşa cum ar trebui (comunitatea romă? Anyone?).

Ruşine lor fiindcă şi-au permis aşa ceva, dar şi nouă că tolerăm astfel de atitudini.

Una peste alta, în colegiul în care îşi duce subsemnatul viaţa de zi cu zi, nici un nume (înafară de cel al lui Becali; la senat sunt complet pe dinafară) nu sună măcar un pic cunoscut. Ironic, fiindcă e în interesul lor să îşi vândă marfa; altfel nu văd de ce m-aş deranja să mă deplasez la urnă. Da, campania asta e cel puţin la fel de fadă ca altele despre care am mai discutat: here und here.

Pentru a vă crea o vagă imagine despre cum arată locaţia respectivă, menţionez inscripţia de pe perete (ceva legat de poli şi organe genitale), scrijeliturile uneori absolut şocante de pe bănci, scaune comfy, dar care lipsesc cu desăvârşire şi nu în ultimul rând, tavanul din care curg lichide, încât nu m-ar mira să se formeze (vorba unui coleg) nişte stalactite în scurt timp.

Propun să facem seminarii în aer liber. Condiţiile sunt un pic mai bune, chiar şi pe viscol.

[...] Medicii au descoperit că micuţul avea alcool în sânge pentru că mama lui consumase o mare cantitate de băutură înainte de a-l alăpta. [...]

Sunt sigur că mulţi „bebeluşi” şi-ar dori să aibă aşa mămici.

Might be just me, though. Diseară poate revine cablul.

L.E.: Da, se pare că m-am înşelat.

Dând cu ochiul pe posturile de televiziune orientate către ştiri (da, mai fac şi asta din când în când), am observat un fenomen interesant al societăţii româneşti de tranziţie (că democraţie în sensul cuvântului nu se poate numi sistemul ăsta): într-o comună din Ilfov a ieşit scandal, s-a creat un precedent (din câte ştiu eu) în ceea ce priveşte reluarea procesului electoral, iar acum populaţia din alte două sate/comune cere acelaşi lucru – cu alte cuvinte, un efect de turmă un pic mai evoluat. Nu întâmplător, în două din cele trei locaţii populaţia e constituită preponderent din romi (o să le spun aşa fiindcă cică e politically correct); urmărind în paralel imagini, am observat că ei erau cei mai vocali, lucru într-un fel lăudabil (la urma urmei susţin că li s-a terfelit dreptul de a vota).

Acum stau şi mă întreb ce s-a întâmplat cu adevărat la alegerile de acum patru, opt sau doişpe ani. De fapt, nici campania asta nu a fost una prea curată din punct de vedere legal. Sectorul 5 (prin care umblu zilnic) a fost şi este plin de afişe electorale lipite la ‘tu-i mă-sa, adică unele peste altele, pe stâlpi, pereţi, oriunde altundeva decât în locurile special pregătite (dacă există aşa ceva). Asta ca să nu mai amintesc de pomenile împărţite în ghetouri şi prin intermediul sindicatelor din uzine – iar aici salata de roşii socialistă a fost completată cu verzitură agresivă de nouă generaţie.

Nu vreau să fac politică, deci o să mă rezum la a trage o concluzie pe baza a ceea ce am scris mai sus: tot jocul ăsta depinde într-adevăr mai mult de muritorii de rând (puterea stă în proli, vorba lui Orwell) decât de ăia. Acum vreo două luni s-a dus naibii semaforizarea dintr-o intersecţie de pe Calea Rahovei (hazarduri logice, nu alta) şi nu s-a reparat timp de vreo trei săptămâni. Şoferii treceau, înjurau şi atât. Cât timp oamenii se mulţumesc să se plângă de faptul că „noi nu putem să facem nimic”, nu se va schimba ceva. În schimb, când ies nişte nervoşi şi încep să facă scandal (un scandal care la noi încă nu e prea civilizat) lucrurile se schimbă… doar oleacă, prin punctele esenţiale.

Nu uitaţi, lor le pasă.