• Dacă zilele trecute încă mai aveam ceva dubii, astăzi îi pot face cu conștiința împăcată parastasul verii ce tocmai a trecut. Am avut parte de una bucată vară a naibii de călduroasă, plină de plimbări (mai mult sau mai puțin scurte) în aer liber la amiază sau de stat sub aer condiționat sau fără aer condiționat, vară petrecută în mare parte în orașul ăsta blestemat.
• … nu că m-aș plânge. Am avut de lucru la câteva proiecte interesante (și mai am tot pe-atât și încă ceva pe deasupra), am citit mult mai puțin decât mi-am propus inițial, dar asta doar fiindcă gustatul din diverse alte plăceri mi-a ocupat prea mult timp.
• Între timp, mă gândesc serios să îmi achiziționez un bisturiu și să învăț a scoate coardele vocale caninelor din fața blocului. Simultan, contemplu asupra prostiei omenești – nu înțeleg cum poți hrăni un animal care nu te lasă să dormi. Câinii or aspira la condiția umană, dar în același timp unii oameni ajung să fie câini.
• Am susținut sus și tare că n-o să mai fac asta, dar iată că am făcut-o: am schimbat iar tema de WordPress. Spre deosebire de tema anterioară, Manifest are și mai mult conținut static și un look mult mai curat. Partea proastă e că nu suportă widget-uri. Partea bună e că nu suportă widget-uri – uite că se poate face un blog și fără ele.

[1]: Nu știu când, cum și de ce am renunțat la jurnalele astea (probabil din lipsă de timp). Cert e că acum patru ani pe vremea asta – one, two, three – și acum doi ani pe vremea asta – four, five, six – prestam chestii asemănătoare, complet lipsite de utilitate, dar care probabil e bine să fie aici.

Prima reacție a fost aceea că, uite, omul zice ceva acolo și corelația asta nu-i tocmai întâmplătoare. Apoi m-am uitat la comment-uri – cu precădere la cele ce contrazic articolul – și mi-am zis că na, cititorii au la rândul lor o bună parte din dreptate. În cazul ăsta, unde ne aflăm? Ce caracterizează un brand de succes în lumea asta a softului free?

• Pro: „free” means „cheap”. Multă lume atașează conceptului de „Free Software” și ideea de „free as in beer”, cu toate că el se declară a fi exact pe dos. Implicit, în lumea (atenție aici:) amatorilor de sisteme de operare, Linux e o chestie ieftină și deloc user-friendly. Probabil chiar așa era în 1992, însă multă lume crede același lucru în 2010.
• Contra: Linux e doar o mică parte dintr-un mediu foarte complex. În același timp reprezintă și o parte esențială, dar utilizatorii desktop nu sunt interesați atât de mult de Linux cât de restul mediului, mai exact programele care vin direct sau indirect deasupra kernel-ului.
• Contra: Celelalte piețe: mediul universitar, piața serverelor și așa mai departe, toate astea contrazic ideea conform căreia Linux nu are succes. Piața desktop e doar o mică parte a puzzle-ului.
• Contra: Android și Ubuntu au în spate bani. În cazul Android se vorbește despre mult mai mult decât bani. Faptul că platforma e un produs Google contează enorm. Faptul că e distribuit pe mobil are și el un impact mare, spre deosebire de Ubuntu, unde Windows face legea. Cu toate astea, Ubuntu începe să aibă un relativ succes, din cauza faptului că în trademark-ul cu pricina s-au pompat bani, publicitate, design; mai pe scurt, tot ceea ce se poate scoate dintr-un marketing bun, marketing care în cazul altor distribuții GNU/Linux a fost și este aproape inexistent. Fiindcă nici interesul nu există; nici nu are de ce, GNU/Linux este în continuare un produs făcut de hackeri, pentru hackeri.
• Pro: în realitate, nimeni nu dă doi bani pe filosofii precum Open Source, Free Software și alte bălării. Toate astea sunt politică, idealism, naivitate, ce vreți voi, doar ceva concret nu. În final contează doar utilitatea și banul, iar modelele de afaceri care să poată susține tipul ăsta de software sunt încă lipsite de maturitate, lucru incredibil de bun, făcând trimitere către o pantă ascendentă pe care se află atât Linux cât și produsele software aferente.

Dintr-un anumit punct de vedere, autorul articolului are perfectă dreptate: „Linux” nu are ce căuta pe o piață cu o miză și o competiție așa de grea. „Linux” este un simbol pentru developeri, administratori de sistem și oameni din mediul academic, stop. Și chiar și așa, nu-i singurul kernel free, iar naivitatea de a crede altfel e o insultă pentru alte nuclee de sistem de operare.

Privind jumătatea cealaltă a paharului, putem spune că viitorul Linux sună bine: Maemo, MeeGo, Android, Ubuntu, Fedora, openSUSE, toate astea înseamnă și o să însemne în continuare ceva. Pașii mărunți, dar însemnați, sunt o dovadă a faptului că lucrurile se mișcă într-o direcție favorabilă.

Corpul nu e în stare să vadă nimic înafara durerii; astfel că rămâne ca mintea să se îngrijească de deosebirea între durerea pozitivă – denumită impropriu „plăcere” – și cea negativă. Distincțiile între bine și rău, util și inutil, plăcut și neplăcut, ajung să îți definească identitatea, așa cum se structurează ea în cele mai adânci colțuri ale ființei.

Ea însă face ca durerea să fie negativă, deci o „durere” în sensul clasic al cuvântului; cele două se amplifică reciproc printr-o buclă de reacție, crescând exponențial până la punctul critic. Însă toate acestea își pierd complet valoarea în acele momente când totul, plus sau minus, bine sau rău, plăcut sau neplăcut, se îmbină într-un ceva anume, ceva convulsiv ce îți topește eul, reducându-l la nimic. Nimic care la rândul lui încetează să conteze.

Only great pain is, as the teacher of great suspicion, the ultimate liberator of the spirit.

• Friedrich Nietzsche

‘Dangerous wellness’, ‘morbid brilliance’, a deceptive euphoria with abysses beneath – this is the trap promised and threatened by excess, whether it be set by Nature, in the form of some intoxicating disorder, or by ourselves, in the form of some excitant addiction.

The human dilemmas, in such situations, are of an extraordinary kind: for patients are here faced with disease as seduction, something remote from, and far more equivocal than, the traditional theme of illness as suffering or affliction. And nobody, absolutely nobody, is exempt from such bizarrenesses, such indignities. In disorders of excess there may be a sort of collusion, in which the self is more and more aligned and identified with its sickness, so that finally it seems to lose all independent existence, and be nothing but a product of sickness.

• Oliver Sacks

Proprietatea intelectuală există la rândul ei în legile chineze, dar necesitatea aplicării ei este nulă, din două mari motive:

Primul motiv este acela că software-ul open-source ia și în China un avânt cât se poate de real, atât la nivelul administrației cât și în casele oamenilor. Cum iPhone-ul e prea scump pentru chinezul de rând, acesta preferă să cumpere o copie ieftină, cu un software bazat în mod evident pe Linux. Să ne înțelegem, intrăm într-o zonă în care individul nu mai fuge atât de mult după brand și chestii sclipitoare – în paranteză, nici mai în est, adică în Japonia, iPhone-ul nu se vinde prea bine din cauza tehnologiei învechite; ați citit bine, 3G e tehnologie mult învechită pentru prietenii noștri care au dat lumii arta bukkake-ului.

Al doilea motiv, unul mult mai important, este însuși faptul că nici unui chinez, de la ăl cu puța mică până la șeful de trib cel mare, nu-i pasă în realitate de copyright și patente. China are o viziune imediat postbelică (poate nici atât) asupra copyright-ului, și nu una corporatistă cum au SUA. RPC-ul ține cont de companiile americane atât cât să le smulgă dolarii, doar atât.

Ne place sau nu, nouă, englezilor, francezilor sau americanilor, ăsta e adevărul, arătându-și părțile lui intime cu nesimțire. În timp ce în România cea mai ieftină copie nou-nouță de Windows 7 costă undeva la 100 de euro, varianta Ultimate a Windows-ului costă cam tot atât în China, să nu mai vorbim de copia piratată ce se vinde la trei dolari – americani, nu altfel. După mintea chinezului, Google pot să se care cu motorul lor de căutare cu tot, și uite că n-au făcut-o, fiindcă asta-i viața, nu-și permit; greu de renunțat la peste un miliard de potențiali clienți.

Totuși, de unde și până unde pornirea asta a mea? Ideea mi-a venit la câteva minute după citirea unui articol de pe Slashdot – de fapt toată chestiunea de față se trage de la unul din comentariile pertinente pe această temă. Fără voința mea, revin la polul opus al problemei, Statele Unite, unde FBI-ul a ajuns să dea prioritate protecției proprietății intelectuale asupra cercetărilor legate de persoanele pierdute.

Mișcarea FBI-ului este una cât se poate de evidentă. Statul american socialist se implică – în mod legal sau nu – în problemele economiei, având în vedere situația extrem de urâtă în care se află. Organizarea Statelor Unite a ajuns într-o stare de așa natură încât administrația își bagă la pușcărie propriii cetățeni pe probleme civile, cum ar fi cea a proprietății intelectuale. Corporațiile importante presează cu bani grei pe acest front, iar organele federale au intrat și ele în horă, ca și cum RIAA și MPAA – așa-zișii MAFIAA, o mafie în adevăratul sens al cuvântului – nu erau de ajuns.

Privind problema dinafară – poate nu cel mai bun punct de observație, dar ăsta este; vă invit călduros să mă contraziceți sau să completați punctul meu de vedere -, aș spune că de data asta SUA au ales să joace pe frontul învinșilor. Am spus cu fiecare ocazie – și nu este doar părerea mea – că acest război al proprietății intelectuale și al patentelor va bloca complet câmpul economic de luptă al Americii în viitorul apropiat. Asta în condițiile în care legile americane în domeniu devin din ce în ce mai dure, chiar atât de dure încât să fure din libertățile propriilor cetățeni, în timp ce chinezii, care n-au nici în clin nici în mânecă cu treaba asta, o duc bine mersi.

Și întreaga lume va fi afectată în mod direct de producerea acestui blocaj în momentul când el va avea loc. În acest moment, Internetul va demara procesul de integrare în China.

[¥] – Problema asta mi se pare că e în stare să dea mari dureri de cap oricărui om ce își duce traiul într-o țară aflată acum în era post-comunistă – a cărei doctrină, atenție, a împrumutat multe elemente din cea a Chinei după 1980; sigur, nici China nu mai e ce era în anii ’80 -, cum e România. Pe de o parte fiindcă individul trăiește aici, pe de altă parte fiindcă o țară având un regim condamnat oficial la noi reușește să dea lecții întregii lumi vestice în ceea ce privește libertatea și deschiderea… doar dintr-un anumit punct de vedere, sigur, încă unul foarte îngust, dar a atins această performanță.

În orice caz, cu amorul față de așa-zisa artă – ce-o mai fi și aia – am ajuns deja la al treilea episod, fără număr să trăiască. Nu am văzut, citit sau ascultat mare lucru între timp, deci vom epuiza subiectul destul de repede.

Muzică:

• Bag seama că ar trebui să dați cu urechea peste – eu am dat și nu regret - Béla Fleck and the Flecktones. Cum mi-e greu să mă exprim detaliat în legătură cu jazz-ul, acesta fiind un gen de muzică pe care îl ascult destul de mult în ciuda faptului că mă depășește într-o oarecare măsură, rămâne să las componența să vorbească: Victor Wooten, Béla Fleck și încă doi tovarăși, dintre care percuționistul mai că mi-a iscat o lacrimă în colțul ochiului drept cu măiestria sa.
• Tot din ciclul „muzica cultă inventată de negri”, spaicul vă recomandă călduros – nu prea călduros, având în vedere atmosfera de afară, dar asta nu înseamnă că muzica-i mediocră, vai, nu se poate așa ceva – pe polonezul Tomasz Stańko. Până acum n-am ascultat polonezi care să facă jazz prost, iar domnul în cauză, împreună cu al său cvartet, nu face deloc abatere de la regulă.
• De la Flower Kings, despre care am vorbit și data trecută, remarcăm Paradox Hotel, Space Revolver și albumul de jam-uri BetchaWannaDanceStoopid!!!. Vom reveni cu detalii în măsura timpului disponibil.

Film și șou TV:

• Atunci când creatorii de filme se plictisesc, recurg la titluri extraordinar de simple, cum ar fi 9. Cum domnul Tim Burton mi-a surâs cât de cât cu o parte din producțiile sale anterioare (de restul nu pot spune că sunt prea interesat), am avut plăcerea să urmăresc și acest din urmă film. Distribuție bună, grafică faină, coloană sonoră tipică Burton (adică Danny Elfman), toate îmbinate într-o atmosferă superbă, plină de suspans. Aceasta, împreună cu ideile din spatele filmului, fac din 9 o producție cât se poate de ok, atât doar că finalul nu pot spune că m-a uns la corazon în mod special. Dar nu-i bai, se mai întâmplă.
• La început a fost întuneric. Între timp nu știm ce s-a întâmplat, dar la sfârșit a apărut Twin Peaks și s-a făcut și mai beznă decât la începuturi, cel puțin până la X-Files. Dar noi vom vorbi pe scurt de cel dintâi și poate cu altă ocazie despre cel din urmă. Nu îmi ajunge un paragraf – mai bine zis, nu îmi ajunge un post întreg – să vorbesc despre show-ul ăsta, motiv pentru care mă voi rezuma la următoarele cuvinte: dacă cumva l-ați ratat până acum, nu l-ați apucat sau pur și simplu erați prea tineri la vremea lansării (acesta e și cazul subsemnatului), e musai, cu M mare, să îl vedeți. Fanaticii știu de ce, garantat David Lynch.

Comicăraie, sau mai pe românește benzi desenate:

• Acest artist despre care voi vorbi, pe numele lui Evan Dahm, a reușit să dea naștere unui univers cât se poate de fascinant, Overside. Două benzi desenate, Rice Boy și Order of Tales, sunt acum complete, și o a treia e abia începută. Aici fantasticul e la el acasă, dar nu sub formele clasice ale lui Tolkien, ci într-un mod diferit, dar având un fond asemănător.
• Dreamless, adică lipsit de vise. În paranteză fie spus, anumiți creatori de comic-uri nu privesc cu ochi buni eticheta de „comic” aplicată operelor lor, preferând-o în schimb pe cea de „graphic novel”. Iar Dreamless este cât se poate de grafic și oarecum roman, scris de un anume Bobby Crosby și ilustrat de o tanti pe nume Sarah Ellerton. Conceptul este peste măsură de interesant, iar acțiunea a reușit să mă țină o bună vreme în priză. Spre final însă am simțit că se pierde ceva, nu știu ce, deși nu pot spune că e o încheiere nereușită – poate faptul că sfârșitul cu pricina poate fi intuit prea ușor e cumva un factor negativ.

Mai avem material, dar e pe vine, așteptând să fie rescremut de odioasa mea ființă. Așa că rămâneți pe frecvență (nu de alta, dar altfel se desincronizează modem-ul și pică interneții).

Apoi vom ajunge la concluzia cum că ori Google Analytics e complet inutil din punctul de vedere al informației oferite mașinăriei de marketing din spatele Cărămizilor din Perete™ – mașinărie care-i sublimă, cu mențiunea că lipsește cu desăvârșire -, ori blog-ul meu duce lipsă de SEO. Fiindcă, să ne înțelegem, SEO e tot ceea ce contează pe Interneți, nu conținutul sau alte tâmpenii de genul.

Să începem astfel cu primul loc:

Acesta e un exemplu de rezultat ce se potrivește. Pe bune. Se iau, pe rând, una bucată review The Longest Journey, la care adăugăm una bucată review Dreamfall: The Longest Journey (sunt pe undeva pe-aici, căutați), se pun pe blog, user-ul caută, e sau nu mulțumit de ceea ce a găsit etc; toate bune și frumoase. Sărim la poziția patru:

Rămân mereu uimit în fața sincerității, plină de naivitate cum e ea, cu care utilizatorii de Goagăl își exprimă părerile în căsuța de căutare. Așa, ai o partiție ascunsă și?… Ei? Las-o că stă bine acolo.

Credeați cumva că (pe acest blog cacofoniile sunt permise) căutarea de mai sus e culmea absurdului? Nicidecum, luați de aici:

Locul unsprezece intră în aceeași categorie cu locul patru, anume cineva își exprimă o problemă care s-ar putea până la urmă să nu fie o problemă, deoarece noi nu știm care-i problema – mă gândesc că omul face întindere la umăr de la atâta muncă; sigur, există și posibilitatea ca imaginația mea în acest domeniu să fie foarte limitată. Locul al doisprezecelea însă m-a dat complet pe spate. Ce, cum, unde?!

Încheiem scurta noastră incursiune în lumea Analytics, revenind de unde am plecat. Observăm cum acest ansamblu de cuvinte cheie, ocupând un loc undeva în coada clasamentului, le cuprinde de fapt pe toate, de la primul la ultimul. Dreamfall avem, exprimare la persoana întâi, aluzii, avem de toate.

Toate ca toate, dar eu nu renunț la serviciul ăsta. Fiindcă porția de râs o dată la câteva luni, o garantează; nu mai des, că ne-om plictisi și noi.

Astfel, obiectul fricii nu poate fi sinele (nu în mod direct), ci doar complementul său, lumea exterioară. La o primă vedere ea nu-i decât un mijloc de a amâna cu câteva zile inevitabilul, apoi cu încă câteva zile, până atunci când nu mai există zile, ci ore, apoi minute și tot așa până la acea perioadă infinitezimală de timp, atunci când ea încetează să mai existe.

Cu toate astea, la o confruntare ulterioară îți dai seama că trăirea asta complet irațională, gândul care nu ajunge să fie un gând propriu-zis, El e de fapt dușmanul. Te ține pe loc, la propriu sau la figurat, îți ucide orice inițiativă încă înainte să apuci să o exprimi, te paralizează. Frica este Dumnezeul tău, Demonul, Cel care îți suprimă conștientul.

Oricum ar fi, îți dai seama că nu îți poate fi frică de tine, cel ce te bagă încet dar sigur în pământ; cel mult de individul din oglindă.

… „libertate” ce stă între cele mai pline de suceală ghilimele cu putință, aceeași suceală care-i prezentă în plenitudinea ei și la Ministerele Iubirii și al Adevărului [q]. Despre libertatea de exprimare este vorba, căci aparent ea este cea care doare mai tare. Sigur că informațiile legate de securitatea națională sunt secrete ce în mod normal ar trebui să asigure păstrarea libertăților individului, fie el român, american, englez sau chinez – fiecare din arhetipurile de indivizi menționați anterior percepând acest fenomen al libertății după cum a fost educat, îngrădit fiind de mentalitatea neamului propriu; să nu credeți că m-am trezit eu pe partea greșită a pernei și m-am hotărât să iau peste picior toată nația chineză, nici vorbă.

Totuși, problema de față are nevoie de un fir care să argumenteze situația și să o facă cât mai limpede cu putință. Astfel că, dacă o entitate X deține un anumit secret, fie el de importanță individuală, națională, globală sau (inter)galactică, acea informație își pierde calitatea de secret în momentul în care a fost adusă la cunoștință publicului. Este de altfel și cazul site-ului Wikileaks, care fix cu asta se ocupă, mai exact cu dezvăluirea informațiilor pe care diverși incompetenți din aparatul de conducere al SU nu-s în stare să le protejeze. Și uite așa am găsit o arie în care Statele Unite ale Americii s-ar putea să stea mai prost decât România… dar nu se știe niciodată.

Ei, și uite că treaba stă acum în felul următor: un lingău de la Washington Post s-a găsit să scoată una din cele mai mari aberații cu putință, plecând de la ideea că, citez din memorandumul FBI:

the FBI may use its statutory authority to investigate and arrest individuals for violating United States law, even if the FBI’s actions contravene customary international law

Chestie pe care jurnalistul cu pricina o salută, considerând că:

WikiLeaks represents a clear and present danger to the national security of the United States. If left unmolested, Assange will become even bolder and inspire others to imitate his example. His group is at this moment preparing to release tens of thousands of documents that will put the lives of our troops and our allies at risk.

Nu contest nicidecum că nenea Julian Assange e posibil să nu stea foarte bine cu capul. Sau o fi destul de șiret încât să devină un fel de Dan Diaconescu al Internet-ului. Pe de altă parte, dânsul știa destul de bine ce-l așteaptă și care-i miza jocului (ba chiar și-a luat niscaiva măsuri de precauție în sensul ăsta), în timp ce domnul de la Washington Post mănâncă fecale, și anume cu polonicul. Ce-i drept, uite că FBI-ul l-a întors cu fundul în sus pe unul din hackerii ce lucrează la Tor, dar asta pe teritoriul Statelor Unite și nu în Belgia sau Elveția. Așa, și? Omul nu și-a făcut decât treaba, n-a omorât (sau „compromis”) pe nimeni.

În încheiere, rămâne să remarc faptul că nu interesează pe nimeni ce război poartă securitatea americanilor cu indivizii ăștia. În schimb toată lumea, nu numai americanii, ci toată lumea e interesată de întâmplările mai delicate din Afghanistan și nu numai, în ciuda aparențelor – aici mă refer la faptul că țări precum China, Pakistanul și Coreea de Nord au blocat accesul la site. Și asta-i natura Internetului, cea de a da frâu liber informației, iar guvernul american nu poate, în fond și la urma urmei, decât să-și vadă de propria ogradă, asta dacă mai e în stare de așa ceva.

Așa că, way to go USA, la cât mai mulți inamici ai statului, teroriști, Assange, Osama, Saddam, spuneți-le cum vreți voi. Eu le voi spune tuturor Goldstein - adică indivizi a căror existență e mai mult sau mai puțin importantă, dar care-i musai să ocupe primele pagini ale materialelor de propagandă ale regimului; fiindcă așa-s ei, răi, muma lor.

[q] – Politica, așa cum a fost văzută ea prin ochii lui Orwell, este la fel de actuală acum ca și în 1948, chiar dacă actorii nu sunt cu necesitate aceiași. Da, dragilor, doublespeak-ul e pe de o parte un defect profesional, însă pe de altă parte reușește să devină o a doua limbă, una ce servește cu succes propagării minciunilor sfruntate. Cine știe, poate că uneori e mai bine să stea așa treburile.

Având în vedere că am lămurit problema dureroasă încă din capul locului, urmează să găsim o rețetă care va rezolva toate grijile lumii, de la foamete până la (im)posibilitatea călătoriei în timp. Și cum orice problemă mare se rezolvă prin spargerea ei în probleme mai mici (aceasta din urmă și apoi legarea părților componente fiind la rândul lor probleme importante) , vom începe prin două elemente cheie.

Numero uno: se ia una bucată soft de editare text atât de tare încât să se poată forma un cult pe marginea lui. Despre vim am mai vorbit în repetate rânduri [i] [ii], deci nu insist prea tare. vim este un editor modal, ceea ce se traduce în română prin faptul că lucrează în mai multe moduri: unul de inserare, altul de căutare etc. Buba lui principală e curba relativ abruptă de învățare; să fim serioși, persoanele întregi la mansardă preferă să bea o bere, să vadă un film, să urce pe vârful unui munte sau să facă sex în loc să stea să citească documentația unui (!!) editor de text. Avantajul principal, însă, îl reprezintă faptul că odată deprinse skill-urile folosirii vim-ului, ești cât se poate de rapid și eficient în procesul de editare de text brut, iar prin text înțeleg cod sursă și nu numai. Nici nu intru în alte detalii precum limbajul său de scripting destul de puternic încât să îl poți programa să îți facă tot ceea ce știe și o secretară, poate mai puțin cafeaua de dimineață și… să nu intrăm în detalii.

Numero duo: se ia un browser web decent. Pauză.

Să lămurim de ce Firefox nu mai este un browser decent (iar IE nu a fost niciodată, deci nu vom lămuri nimic în privința lui), pe scurt dacă se poate. În primul și în primul rând fiindcă are o problemă – pe numele ei mic SQLite – care mărește timpul de startare la peste treizeci de secunde și pe cel de căutare în Crappy Bar™ la o valoare variabilă – între două și cincisprezece secunde, în funcție de volumul bookmark-urilor și al history-ului -, datorită folosirii intense a hard-disk-ului. În al doilea rând și în ciuda primei sale probleme, Firefox nu are implementată folosirea mai multor fire de execuție (detalii tehnice, blah yadda), ceea ce înseamnă că din punct de vedere al programului, căutarea în baza de date și interfața grafică rulează în același flux de instrucțiuni, în caz că vă întrebați de ce mama naibii se blochează întreaga interfață grafică în alea 2-15 secunde.

În al treilea rând, iar asta decurge din primele două probleme, arhitectura veche și greoaie a browser-ului îngreunează mult folosirea a două sau mai multe tab-uri care procesează în paralel. Nu avem multithreading, deci nu vom folosi decât un nucleu de procesare al calculatorului (iar majoritatea din noi avem acasă PC-uri cu cel puțin două core-uri), iar noi putem mai mult – și dacă putem, de ce să nu profităm la maxim? În al patrulea rând, Firefox abia la a patra versiune va implementa o modalitate de a detecta când crapă un plugin, funcționalitate esențială pentru a putea evita coșmarurile cauzate de această plagă a Internet-ului, plagă ce poartă numele de Flash.

În concluzie, Firefox are probleme inacceptabile de utilizabilitate și performanță, iar problemele astea îl fac un software destul de prost, fiindcă „indecent” sună indecent. Avem nevoie de ceva mai bun, iar eu vă spun cu mâna pe tastatură că (cu sau fără virgulă, după gusturi) Chromium – adicătelea varianta open source a lui Google Chrome, pentru a nu stârni scandaluri ideologice – este un browser cât se poate de decent (de exemplu, numesc o experiență plăcută vizionarea pe iutub a clipurilor în format video suportat de HTML5). Iar eu îl folosesc pe ăsta fără nici un fel de remușcări, iar când s-o întâmpla să se facă toate la fel de urâte ca Firefox, mă voi refugia în lumea lynx-ului sau mai rău, a telnet-ului, iar javascript-ul o să-l parsez în minte, spre disperarea proprie.

Ce se întâmplă când combinăm cele două elemente? Se întâmplă vimium. Astfel, vom avea pe de o parte un browser web care-și face treaba onorabil, servind la tavă pagini web creierului înfometat după informație, și pe de altă parte funcționalitatea vim-ului acolo unde dorim, mai exact în majoritatea paginilor web. De exemplu nu-i cazul gmail-ului, care are la rândul lui o extensie pentru comenzi de la tastatură în stil vim, și poate nici a Google Reader-ului (care-i cam la fel ca gmail). Este însă cazul acestui blog sau al altora, sau al unei pagini cu un număr considerabil de link-uri, poate mai puțin cazul unor site-uri cu conținut Flash intens.

De menționat faptul că modul Insert oferă funcționalitatea unui browser normal, iar în rest comenzile sunt documentate pe site în cea mai mare parte. Din păcate, compatibilitatea cu multe chestii legate de javascript se poate dovedi a fi stricată de extensie, apăsarea tastei i rezolvând însă aceste probleme. Iar pentru a nu fi înjurat prea tare că am lovit în vulpea cea de foc, vă voi da un link la alternativa folosită cu succes de unii utilizatori de Firefox, și anume vimperator.