Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme.

Muzică:

• Deși în general nu prea mă satisfac compilațiile, am avut răbdarea și plăcerea de a asculta albumele din antologia Bitălșilor. Nu-i vorba chiar de o compilație în sensul clasic al cuvântului, cele trei albume fiind presărate cu interviuri care se mai întrepătrund din când în când cu bucăți de prestații live, rare, dese și cvasi-rare și cuprinzând material de ascultat timp de un pic mai mult de un sfert de zi fără a cădea în plictiseală.
• Chestiile gratuite nu-s musai proaste. Este și cazul release-ului Vault Archives al lui Mark Morgan, care la momentul scrierii articolului nu e disponibil pe site dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg – cei ce hostează fișierele spun că vor reveni, iar noi nu putem decât să îi credem pe cuvânt. Până atunci, pot spune că albumul m-a reintrodus brusc în universul Fallout, asta în timp ce mergeam printre hoardele de zombii de la Apaca sau în timpul unei plimbări prin pustietatea parcului Politehnicii. Și vai, cât de bine s-au potrivit decorurile.
• Discografia Flower Kings. Deși n-am ascultat încă nici jumătate din tot ce au scos oamenii (mai exact omul, mai exact Roine Stolt, cel care cântă și cu Transatlanticii [1] [2]), momentan atât sound-ul cât și stilul mi se par foarte 70s, poate chiar spre 60s, așa, un fel de renaștere a psihedelicului, dar nu psihedelic cu precădere, ci ceva mai mult rock progresiv. Revin când găsesc ceva mind-blowing de la ei.
• Road Salt One-ul al celor de la Pain of Salvation, album despre care am discutat ceva mai devreme.

Chestiuni cinematografice:

• The City of The Lost Children: am văzut că jocul cu același nume are și un film (de fapt e exact pe dos), ceea ce m-a împins spre a-l vedea, momentan o singură dată. Trebuie luat în seamă faptul că filmul n-a avut un buget extraordinar și cu toate astea a reușit să vină cu o distribuție faină, adicătelea o gașcă de actori buni, chit că cea mai mare parte din ei nu-s cunoscuți. Luăm drept exemplu pe unul din personajele principale, jucat de Judith Vittet, la acea vreme o tânără domnișoară fără experiențe anterioare notabile în lumea filmului, fapt ce nu o împiedică să joace foarte bine. Povestea e cât se poate de ciudată, aspect care pe mine a reușit să mă țină în priză de la cap la coadă, fără a fi dezamăgit vreun moment.
• Din aceeași serie a filmelor franțuzești marca Jean-Pierre am văzut apoi și Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain (Amélie, mai pe scurt), care, în ciuda faptului că e poate la fel de bun ca și cel de mai sus, dacă nu mai bun – îi las pe cei cu pricepere în domeniu să decidă -, nu m-a încălzit mai deloc la inimă. Motivul e cel mai probabil acela că genul filmului e prea nu-știu-cum pentru mine. Totuși, umorul e pe alocuri de-a dreptul savuros.
• Din sacul cu surprize al lui Quentin Tarantino am văzut Pulp Fiction, ca termen de comparație pentru filmul din post-ul anterior, știți voi, acela în care îl omoară pe Bill. La coada urmei nu le pot compara de nici o culoare, ba poate doar în privința cantității de material folosit pe post de sânge, caz în care Kill Bill iese probabil câștigător. Una peste alta mi-a plăcut și ăsta cam la fel de tare, iar morala filmului e una destul de interesantă.
• Nu îl voi neglija nici de această dată pe domnul Andrei Tarkovsky. Am avut plăcerea să văd și Nostalghia, care-i, la fel ca și celelalte două despre care am vorbit, un film în care nu se întâmplă mare lucru, dar se întâmplă într-un mod foarte intens. Personajul principal (însoțit de o blondă faină pe post de traducătoare) se încadrează în tiparul omului profund nemulțumit de lumea în care trăiește. Filmul ia sfârșit într-un stil mai degrabă asemănător cu cel al romanticilor, ceea ce m-a lăsat pe mine cu un gust fad în gură. Asta nu mă va opri totuși să văd alte filme ale sus-numitului regizor, sau să revăd Stalker.
• Grupul indivizilor avizi de filme ciudate îl salută pe Tim Burton. Am început astfel cu Corpse Bride și am continuat cu Coșmarul dinaintea Crăciunului (așa-i că sună frumos traducerea? știam eu că nu). Ceea ce m-a impresionat la ambele filme a fost atmosfera, iar cel din urmă m-a atras un pic mai mult prin povestea ceva mai bine închegată. De asemenea, coloanele sonore ale ambelor filme sunt superbe, fără alte discuții.

Cam atât momentan. Vom reveni.

Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw.

Road Salt – cu siguranță Road Salt One, mai departe pot doar să speculez – merge de data asta pe firul personajului de sex feminin; nu îndrăznesc să îi spun și slab, acest aspect nefiind o regulă demnă de cartea „hai să înțelegem femeile”. Ea – fată, femeie, soră, curvă, nevastă, mamă și ce-o mai fi – e luată, crăcănată, desfăcută și analizată pe toate părțile, din mai multe puncte de vedere: printr-o așa-zisă introspecție, dar și la persoana a doua și a treia, atât din perspectiva relației cu bărbatul decăzut din TPE cât și la modul general. Și nu știu cum și de unde, dar brusc răsare și lait motivul albumului, drumul, care nu-i altceva decât un drum al decăderii Ei în ochii bărbaților, ai societății și, poate cel mai dureros, ai sinelui.

Trecând la partea care de obicei ori mă impresionează destul de tare încât să merite o analiză (sau mai tare de atât), ori mă lasă rece într-atât încât nu mai ascult albumul a doua oară – v-ați prins, este vorba de muzică -, am trecut destul de rapid peste șocul prog-ului PoS-ian; poate din cauză că domnul Gildenlöw are dreptate și formația lui e de fapt rock progresiv la fel cum România e țară latină; adicătelea genul trupei se constituie dintr-o supă de stiluri omogenizate destul de bine încât să sune natural.

Prima impresie a fost aceea că, uite, Pain of Salvation s-au apucat de blues, încă mult mai mult decât pe BE, unde aveau o singură melodie de genul. De fapt cvasi-gospel-ul ăsta se regăsește la fel de bine pe Of Dust. Însă blues-ul propriu-zis sare în ureche încă de pe prima melodie, No Way, și încă cum, și se continuă lejer pe She Likes To Hide, revenind apoi pe Tell Me You Don’t Know, care-i un blues rock cât de blues rock poate fi blues rock-ul.

Nu știu cum a fost segmentat albumul, însă, dacă prima lui jumătate este liniștită, cu ocazionalele ieșiri de natură chitaristico-sexualicească prin părțile esențiale (doar am spus că-i cu blues), a doua parte începe într-un mod ce dă în satiră sau poate un pic spre tragicomedie (alegerea temei și interpretarea sunt la fix făcute, să ne înțelegem) și continuă în stilul clasic PoS, care o fi ăla; oricum, cu bucăți curate, intense rupte de bucăți murdare și mai intense decât cele dintâi. Atât Darkness of Mine, Linoleum, cât și Where It Hurts sunt dure, apăsate, cu o scurtă pauză de Curiosity între ultimele două. Apoi Innocence, care se aude de la o poștă că împrumută bucăți mici tematice din Song for The Innocent și Falling, dar și cumva din Flame to The Moth, încheie albumul într-un mod destul de ciudat, mult mai puțin categoric decât finalurile precedente.

Am lăsat câteva din melodii la coadă, nu fiindcă ar fi prea proaste, ci dimpotrivă, fiindcă mi s-au părut deosebit de bune. Se dă una bucată Sisters, care prezintă o povestioară despre cum ar fi fost dacă ar fi fost – sau poate chiar a fost – pe un fundal sonor superb. Apoi se combină cu Road Salt, prima melodie de pe album pe care am avut răbdarea să o ascult (poate și fiindcă e așa de scurtă) cap-coadă, cântată de un Daniel cu cercei și ochi albaștri (foarte logic, el de fapt jucând un rol acolo, fără să mai pun la socoteală faptul că probabil râdea în sinea lui de privitorii confuzi), dar care m-a prins instantaneu tocmai fiindcă e de o simplitate și melodicitate cum mai rar vezi în ziua de azi. La astea se adaugă Where It Hurts, menționată mai sus, obținându-se un orgasm muzical cum mie doar Pain of Salvation au reușit să îmi mai ofere (nu că alte formații nu mi-ar fi oferit ceva așa de intens, atât doar că nimic nu a fost în genul *ăsta*). E demn de amintit faptul că toate melodiile de pe album merită savurate din plin, în ciuda faptului că albumul nu curge neapărat liniar.

Voi încerca să închei prin a spune ce m-a deranjat la release-ul ăsta. Nu m-a zgâriat nicidecum faptul că trupa și-a schimbat stilul; ăsta-i un lucru foarte bun pentru evoluția lor pe plan muzical, mai ales că materialul e fresh și nu doar o reciclare a lucrărilor anterioare. Aveau de unde, mai ales că Road Salt e legat strâns de cele două menționate la începutul articolului. Nici faptul că le-a luat atât de mult să îl lanseze nu e o problemă. Nu înțeleg însă de ce tocmai Linoleum a ajuns EP, melodia nefiind un punct forte. De asemenea, albumul are melodii scurte și e scurt, ceea ce nu e foarte grav, având în vedere că lansarea albumelor metal pe bucăți e un fel de trend al anului 2010 (a se vedea ultimele producții Devin Townsend). Apropo de asta, tot răul e spre bine, deoarece în octombrie vom avea parte de Road Salt Two.

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare.

Dar am divagat. Pe lângă atâtea gânduri și frământări, am și consumat câte ceva zilele astea. Și cum sarmalele-s mai bune cu smântână și vita-i mai faină cu sos de stridii, așa nici eu n-am putut să gust doar un fel.

Încep prin a spune că mi s-a făcut o poftă nebună de bătrânul joc plin de bug-uri Star Wars Knights of The Old Republic, dintr-un motiv pe care îl veți citi mai jos un pic. Chiar și așa, îl joc pe bucăți din lipsă de timp, așa că până în toamnă poate reușesc să reiau și KOTOR2. În orice caz, jocul e demn de savurat până în pânzele albe.

La capitolul muzică avem așa:

• În urma scurtei – dar plinei de semnificație – mele idile cu Animusic am ajuns să mă interesez mai mult de lucrarea de vază  - Pictures at An Exhibition – a domnului Modest Mussorgsky, un nene gras și plin de inspirațiune pentru vremea lui, fiindcă să fiu al naibii de nu ori mi se pare, ori muzica lui chiar sună a rock progresiv (lucrurile stau de fapt exact pe dos). Și așa am reascultat și varianta cântată de Emerson Lake and Palmer și alte câteva interpretări, din care unele mai jazzy.
• Black Sabbath – Born Again: albumul ăsta reprezintă o bucată interesantă și oleacă neobișnuită din istoria Blec Sabaților. La fel ca și Never Say Die (care, pur întâmplător, e unul din preferatele mele), Born Again se arată a fi atât de „unpolished” încât e o plăcere să-l asculți. Cu atât mai mult cu cât e cu Ian Gillan la voce, iar omul n-are nici în clin nici în mânecă cu ocultismul; mai puțin pe Disturbing The Priest. Mai puțin pe asta și pe coperta albumului, care l-a făcut pe domnul sus-menționat să verse ceva suc gastric la privirea ei.
• Alte muzici interesante: ceva Jean Michel Jarre (Oxygene și Chronologie – dar știați oricum că JMJ e fain, nu?) și albumul The Guitar as An Orchestra (volumul I, momentan singurul din serie) al lui Adrian Belew. Așa ceva nu-i de ratat, mai ales dacă sunteți fani King Crimson, albumul prezentând un grad mare de ciudățenie pe secundă.

Ce am mai (re)văzut – și auzit, dar în principal văzut, din motive obiective:

• Seria Star Wars, de data asta în ordinea invers cronologică a lansării trilogiilor; adică de la I la VI. Una peste alta, n-ar fi rău din partea lui Lucas să lanseze o a treia trilogie, dar doar dacă e fără Ewoks și Gungani.
• Solyaris și Stalker, ambele regizate de vecinul nostru Andrei Tarkovsky. Ceea ce m-a impresionat la primul e că, deși efectele speciale tind undeva spre zero (vorbim totuși despre un film realizat în mare parte în Uniunea Sovietică, într-o perioadă în care americanii se chinuiau – cam fără succes – să se trezească din mahmureala LSD-ului și a ierbii), filmul face totuși 100% parte din genul science fiction, fiind o producție care după gustul meu are o poveste ceva mai bună decât 2001: A Space Odyssey (I’m sorry Stan, I’m afraid I can’t do that).

  Cât despre Stalker, se pot face dezbateri mai mult sau mai puțin filosofice pe seama lui, pe deasupra fiind unul din filmele alea care te țin în suspans mai mult prin lipsa acțiunii intense decât prin sânge sau picioare tăiate. Sau poate doar mi s-a părut, cine știe.

• Kill Bill, ambele părți. Singura nelămurire cu care am rămas e cea referitoare la faptul că Tarantino are în planuri lansarea unui al treilea film, cu Uma de data asta în rolul babei cu mitraliera katana. Nelămurirea constă în faptul că, totuși, Bill e mort sub o formă și/sau alta [ii].

Despre cărți mai nimic, înafară de OSC-ul lui Silberschatz – care clar nu-și are locul în articolul ăsta – și o tentativă, momentan complet eșuată, de a citi ceva carte cu roșcate și cu negri, cultură generală de liceu lipsă, la vremea respectivă fiind prea preocupat cu pinc floiț.

[i] – În caz că cititorul nu vrea nici în ruptul capului să accepte o parte din subiectele de aici ca fiind artă.

[ii] – … și dacă acum aproape un an ar fi fost posibilă învierea lui cumva, printr-o minune, acum e limpede ca apa Arieșului într-o zi senină că nu se mai poate; în mare parte din cauza faptului că excentricul (heck, that’s one of the main things about that guy) David Carradine a dat ortul vara trecută din cauză de asfixiere a boașelor și a gâtului simultan, un mod destul de plăcut de a muri – pentru Carradine, zic.

Acum vreo doi ani, tot în aprilie, am menționat în treacăt, printr-un link la un video pe youtube, proiectul care se numește Animusic, nume destul de sugestiv aș spune eu. Ce sugerează el? Păi, animație plus muzică, adicătelea nu doar animație și în nici un caz nu doar muzică, ci ambele la un loc, într-o îmbinare cât mai armonioasă. Și chiar asta și este produsul final, „Computer animated music”, după cum scrie și în descrierea de pe site-ul oficial.

Dat fiind faptul de netăgăduit că au apărut pe piață două DVD-uri, iar al treilea e undeva pe drum, mă voi rezuma la a da câteva detalii generale despre ceea ce am văzut + auzit, fără a lua la puricat fiecare melodie în parte… poate cu câteva mici excepții. Subiectul nostru, și anume Animusic, poate fi considerat ca fiind un fel de muzică cu Visualization integrat. Cam ca drăciile din Winamp sau Media Player, atât doar că imaginile sunt de o complexitate mai mare, reprezentând de obicei o scenă 3D și niște instrumente care cântă de unele singure. Dacă vi se pare oleacă ciudat, citiți mai departe.

Pentru unii nu pare mare brânză – eu însumi prefer să ascult muzica decât să o privesc -, dar „concertele” sunt de mare efect, pline de detalii și fiecare instrument are locul lui atât pe track-urile audio cât și pe cel video. Și nu-i lucru mic, mai ales dacă ai văzut concerte ale unor trupe precum Pink Floyd și vrei ceva asemănător. Iar animația 3D (uneori mai bizară de felul ei) e un plus de hrană pentru ochiul avid de jocuri de culoare.

Pentru a fi sincer până la capăt, partea care mă excită pe mine la maxim e tot cea muzicală. Fiindcă genul ales de către autori nu e folk sau country, ci o chestie sintetică și atmosferică, cu aranjamente care variază de la instrumente de suflat până la construcții bazate exclusiv pe percuție. Intro-ul de pe Animusic 1, Future Retro, e chiar un rock fain, cam cum se făcea prin anii ‘70-’80, în timp ce Resonant Chamber de pe al doilea DVD e o bucată complet acustică, umplută cu feeling din ălea. Unele din bucățile mai spectaculos vizuale (Pipe Dream) apar pe ambele părți. O mare parte din melodii îmi sună de la o poștă a funk sau prog (și bineînțeles a muzică electronică), iar piesa mea preferată e cel mai probabil Cathedral Pictures, piesă care nu-i nimic altceva decât un cover după Pictures at an Exhibition, da, aia pe care o cântă și ELP.

Așadar, să nu vă mire deloc faptul că, în urma acestui articol, proiectul despre care am vorbit mai sus capătă ștampila virtuală „recomandarea spaicului”. Și fiindcă eu nu mi-aș îndemna nici cel mai aprig dușman să asculte muzică proastă (cel mult oleacă excentrică), vă propun să treceți la ascultat.

The Whirlwind se compune din două părți (discuri) distincte, primul format dintr-o melodie concept ce poartă numele albumului și al doilea din diverse piese. Le voi lua la puricat separat:

The Whirlwind (main song)

Practic, tot discul ăsta e o mare melodie, fapt deloc de mirare, albumele precedente obișnuindu-ne cu genul ăsta de piese. Totul începe cu o uvertură conținând câteva teme inspirate destul de clar din prog-ul anilor ‘70 și altele mai mult sau mai puțin spre metal, la asta contribuind destul de mult stilul lui Mike Portnoy (nu-i pot spune altfel decât abuz de pedală dublă). Trecerea la The Whirlwind se face într-un ritm alert, după care ritmica o ține așa timp de câteva secțiuni (prefer să le spun secțiuni track-urilor) bune, cu câteva opriri, una din ele fiind și The Wind Blew Them All Away, o bucată așa mai de jale, cu un solo plin de feeling. Și în timp ce versurile de la The Whirlwind sunt cumva antrenante, ultima strofă din a doua secțiune m-a plictisit destul de tare din punctul ăsta de vedere.

Ca fapt divers, melodia pare să aibă în spate o poveste destul de interesantă pe care, ca de obicei, n-am avut răbdare să o descifrez în întregime (sincer, asta se aplică în cazul majorității melodiilor Transatlantic), deși am belit ochii bine la versuri. În orice caz, A Man Can Feel (și nu numai) mi-a dat cumva o senzație de soundtrack de joc de SNES (I’m talking Final Fantasy VI here), chestie care poate semnifica faptul că am luat-o oleacă razna și am început să aud chestii acolo unde nu e necesar.

Out of The Night e una din preferatele mele, putând fi descrisă pe scurt cam așa: clapă/ritm stil Beatles, catchy. Urmat de Rose Colored Glasses, care are un interludiu foarte floydian, cu o temă de chitară identică cu cea de la Shine On You Crazy Diamond (sunt sigur că cei patru se așteptau să ne dăm seama). Apoi, atât Evermore cât și Set Us Free și Lay Down Your Life pleacă de la câteva dintre temele principale ale albumului și aproape că sunt dansabile (într-un stil mai mult sau mai puțin 70s-80s), chit că-i prog rock și nu altceva. Mai puțin cea din urmă din cele trei, ce-i drept.

Pauza tematică (fără a lăsa ascultătorul fără material de digerat, însă) oferită de instrumentalul Pieces of Heaven e urmată de încă o bucată în stil Floyd (bazată pe o altă temă principală), Is It Really Happening?, care de fapt merge într-un crescendo lent către o progăreală (?) de vreo patru minute. Partea asta se vrea a fi cumva punctul culminant al albumului, făcând trecerea către mărețul final, Dancing With Eternal Glory / Whirlwind (Reprise).

Descrierea de mai sus nu are mare sens dacă nu e citită în contextul melodiei propriu-zise. The Whirlwind (întregul disc) e o bucată epică în sensul propriu al cuvântului. Nu sunt obișnuit să dau calificative siropoase, așa că nu o voi face. De asemenea, am încercat să compar atât Bridge Across Forever cât și SMPT:e cu The Whirlwind și nu mi-a ieșit de nici o culoare. În schimb, faptul că albumul (iar aici mă refer mai ales la cele aproape 78 de minute de The Whirlwind) a primit o groază de review-uri pozitive vorbește de la sine. Iar dacă albumul de debut mi s-a părut un experiment interesant iar cel de-al doilea a devenit în timp una din prestațiile mele preferate, ăst din urmă mi-a scuturat destul de tare simțul auditiv, iar pe cel emoțional și mai tare.

Special edition tracks (additional disc)

Și Bridge Across Forever are un asemenea disc. Și nu m-a atras foarte tare, fiindcă nu se leagă mai deloc cu albumul principal. Totuși, nu am omis această a doua parte, care își face debutul cu o piesă – pe numele ei de fată mare, Spinning - a cărei temă introductivă îmi pute de la o poștă a Yes (sigur orga e de vină).

A doua melodie, Lenny Johnson, e „another one of those favourites”, o melodie destul de Beatlesy (mai ales în ceea ce privește vocea lui Stolt), ușor digerabilă. Plus că povestea din spate e oarecum amuzantă, presărată cu un pic de dramatism, dar foarte puțin. For Such A Time e de fapt una din temele de pe The Whirlwind, deghizată într-o baladă cu pian și chitară acustică, pardon, chitară acustică și pian, marca Neal Morse; cam același lucru se poate spune despre tematica versurilor, scrise într-un stil destul de Christian Rock. Piesa lui Trewavas, Lending A Hand, are o mare hibă, și anume că e prea lungă; altfel, cuvântul cheie aici e Beatles.

Discul se încheie cu un set de cover-uri, care, deloc surprinzător, sună destul de bine ținând cont de faptul că sunt copii după melodii aparținând unor artiști consacrați. Și fiindcă setul ăsta începe cu un cover după Genesis, nu pot spune decât că vocea nu sună deloc rău, în ciuda faptului că melodia nu-i cântată de Peter Gabriel, fiindcă na, el nu face parte din Transatlantic. Apoi, ladies and gentlemen, suntem puși față în față cu onoarea de a-i auzi vocea nimănui altuia decât lui Ringo… errr, Mike Portnoy, pe un A Salty Dog. La fel și pe I Need You (cu mult ajutor din partea celorlalți și alte câteva surprize). Fapt surprinzător, vocea lui Portnoy sună bine spre foarte bine. În concluzie, ori la postprocesare au reușit cumva să îi dea un timbru mai plăcut, ori eu l-am subestimat foarte tare pe domnul lider al trupei Dream Theater până să ascult acest album; sau ambele. În ceea ce privește Soul Sacrifice, nimic special, un instrumental plăcut urechii, încheiat cu o mică glumă. Într-adevăr, instrumentație impecabilă la cover-uri.

Considerații generale? Nu am.

Putem admite și pleca de la premisa conform căreia blog-ul, atât în general, cât și blog-ul de față are ca unic scop al existenței sale acela de a fi scris (actualizat) de către cineva, adică nu de către oricine, ci de o persoană, și nu de către orice persoană, ci de către un individ care să își fure din timp și să își picure o parte din suflet pe foaia virtuală. Și uite că nu știu cum se face, dar subsemnatul, ca unic proprietar și autor al Cărămizilor din Perete™, a omis complet acest al act al creației în ultimele două luni. Evident că nu vă voi dezvălui motivele acestui păcat al meu, dar sunt sigur că vă veți da seama repede, fiindcă cititorii mei, ăia care este, sunt cu câteva ordine de mărime mai dăștepți decât ai lor.

Cu riscul de a mă întinde, și vă avertizez că voi face asta în cele ce urmează (în mare parte fiindcă îmi permit momentan), în această sublimă zi de Sfântul Valentin (iară nu de Sfântul Eminescu, deși cam tot aia e) vă voi povesti, folosind stilul tipic al masturbării mentale, cu ce mi-am mai hrănit eu cortexul în ultimul timp.

Ce am citit:

• Cursuri și cărți de rețelistică, algoritmi paraleli și distribuiți, de limbaje formale, calculatoare numerice și, în cele din urmă dar nu în ultimul rând, de grafică pe calculator. Mihai și-a făcut timp să publice feedback la toate materiile astea (mai puțin la CN2, prietenii știu de ce). Eu nu o voi face public, nu fiindcă nu mi-aș dori, ci fiindcă a trecut deja timpul pentru așa ceva; poate semestrul viitor.
• Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi mai place să mă îndeletnicesc din când în când cu activitatea incitantă a hacking-ului. Așadar, pe principiul „One hack a day keeps the psychiatrist away”, vă prezint (via Eugen) hackaday, un blog cu și despre hacking, în mare parte legat de hardware. Singurul lucru de care îmi pare rău e acela că nu prea am timp să citesc toate nebuniile de acolo și eventual să pun în practică programarea controller-ului care postează pe twitter de fiecare dată când trag apa la WC. Ar fi util, zic.
• Fiindcă s-a trezit într-o dimineață pe o superpoziție de părți ale patului, autorul SMBC-ului s-a apucat de un proiect destul de fain, numit The Mathroom. Blog-ul cu pricina nu oferă altceva decât o serie de probleme de matematică interesante, împachetate într-o formă cât mai amuzantă.
• Ăl de sus și ăl de jos îmi sunt martori că am citit și ceva care nu are legătură cu tehnica/știința, dar e cam subțire materialul de astă natură. Fiindcă chiar nu aveam timp de literatură SF și techno blabber, am dus cumva până la capăt This Book Will Get You Laid, având-o drept autoare pe tanti Emma Dickens. Având în vedere că este dovedit științific (?) faptul că masculii umani se gândesc în cea mai mare parte a timpului la sex, iar eu ultima dată când m-am uitat tot mascul eram, am fost curios să văd ce insight poate oferi o asemenea carte în arta de a seduce sexul frumos mai ales după multă bere. Concluzia: evident, the book won’t get you laid, but interacting with women might. Totuși, pentru o porție bună de umor la tavă și tot a meritat să îmi pierd câteva ore citind-o.

Ce am ascultat:

• Albumul lui Cyfer apărut destul de recent, Color. Vroiam să spun câte ceva despre el, dar mi-a luat-o Bumbacul înainte. Unica mea problemă e că încă aștept ocazia să primesc autograful ăla pe album, ca un fan ce mi-s.
• Noul release de la Meshuggah, Alive. De fapt îl ascult chiar în momentul ăsta, așa, ca de valentine’s [gd]ay.
• Transatlantic – The Whirlwind. Stay tuned, foarte probabil o să scriu pe tema asta.
• Soundtrack-urile de la Stargate și Stargate: The Ark of Truth. Probabil că vă întrebați 1.cine mi-a dat cu o piatră în cap de m-am apucat să ascult soundtrack-uri și 2.de ce tocmai Stargate. Răspunsul la prima întrebare este acela că David Arnold și respectiv Joel Goldsmith au reușit să compună chestii care m-au atras al naibii de mult, ba chiar mi-au deschis într-o anumită măsură apetitul de ascultat orchestre. La a doua întrebare voi răspunde mai jos.

Ce am văzut:

• Filmul Stargate, plus zece sezoane Stargate SG-1. Deși mulți nu gustă producții de buget mediu spre redus, pot să spun cu mâna pe inimă că nici filmul – cu o distribuție demnă de menționat: James Spader și Kurt Rusell printre alții – și nici cele peste două sute de episoade ale serialului nu au reușit să mă plictisească. Ba chiar scenariile sunt pe alocuri excelent scrise, fapt care mă face să mă întreb de ce serialele SF precum SG-1 primesc atâtea premii pentru efecte speciale, când la urma urmei ele reprezintă doar o mică parte din atmosferă.
• Stargate: The Ark of Truth și Stargate: Continuum. În timp ce primul nu face altceva decât să pună capătul arcului din sezonul al zecelea al serialului (mă refer la SG-1), al doilea mai omoară câțiva băieți răi din același serial, fără a aduce ceva special; eu spun că ar fi trebuit să aducă, având în vedere că e un DVD de o oră și jumătate și nu doar două episoade lipite.
• Un sezon Stargate Atlantis. Slăbuță prestație din partea mea; știu, dar recuperez.
• Nimic care să nu fie legat de Stargate. Poate câteva episoade din The Simpsons.

Ce nu am făcut în perioada asta: nu am consumat tone de bere, nu am cedat gerului ce m-a tot bătut în față (ba chiar l-am savurat într-un mod masochist) și nu m-am abținut de la a-i înjura pe cei ce (nu) administrează Bucureștiul pe timp de zăpadă fleoșcăită. De asemenea, nu mă așteptam să scriu un articol de aproape o mie de cuvinte.

Despre Guilt Machine am mai spus câte ceva astă vară. De fapt, am tot ascultat demo-urile lor, mi-am format o părere destul de obtuză, după care am așteptat cuminte albumul, lucrare inspirată cică din frustrările personale și bolile lui Arjen. Și deși acest album miroase de la o poștă și jumătate a Ayreon, mi-a venit oarecum mai greu la organul-digerator-de-muzică, fiindcă seamănă, asta e clar, dar nu răsare.

În primul rând, avem parte de ceva mult mai puțin operatic, mai orientat către rock. Atmosfera este specifică Ayreon, dar în multe locuri sinteticul a fost înlocuit de elemente cât se poate de omenești (tobarul, Chris Maitland, contribuie din plin la acest tip de atmosferă). De asemenea, se renunță în mare parte la elemente de folclor de care Arjen se mai folosea pe Ayreon. Structura melodiilor este una de rock progresiv: pe toate melodiile – majoritatea destul de lungi, de altfel – se variază de la o temă principală spre un fel de digresiune tematică, ceva de obicei mai agresiv, menit să crească tensiunea. Aici vocalistul Jasper Steverlinck își pune destul de mult amprenta. Se vede că avem de-a face cu o voce de rock alternativ, încă una cu un timbru foarte curat, însă destul de pătrunzătoare. Tot la capitolul solistică, avem parte, într-o totală lipsă de exces, de bucăți marca Lori Linstruth, care cântă fix ca o gagică, la modul cel mai serios. Aici, al nostru Arjen Anthony Lucassen s-a mulțumit să facă mai mult părți de ritmică și alte instrumente – în aceeași lipsă de exces ni se dă ocazia de a beli urechea la câteva linii de lead synth foarte melodioase.

Albumul abordează câteva idei interesante, de natură psihologică. Mai exact, se poate vorbi de un fel de introspecție, o analiză a emoțiilor mai puțin plăcute de care are parte omul în viața sa de zi cu zi, emoții cum ar fi vina, regretul, secrete „urâte” ale individului, răceala, dezamăgirea și așa mai departe. Pentru a se da o notă de varietate albumului, s-a recurs la ideea introducerii content-ului creat de fani – secvențe scurte, legate de subiect, în diverse limbi, incluse la întâmplare (sau poate nu tocmai la întâmplare) în cadrul melodiilor.

În condițiile în care eu n-am auzit prea multe producții de rock/metal progresiv din anul curent care să mă dea pe spate (ori fiindcă nu am mai fost la curent cu ce s-a lansat, ori fiindcă am preferat să ascult albume din anii trecuți, ori fiindcă anul ăsta chiar nu s-au prea scos chestii faine – a se alege cel puțin una din variante), On This Perfect Day vine ca o bomboană dulce. Adaug din nou faptul că sunt destul de slabe șansele să plictisească urechea vreunui ascultător de muzici din genul ăsta.

• Ascultat noul (care acum nu mai e așa nou) album Dream Theater. Greu să îmi dau cu părerea, mi-a lăsat un gust sec în urechi (imagine that!), deși unele bucăți sunt foarte, foarte bune. Oricum, dacă m-ar fi impresionat cumva, albumul ăsta ar fi avut post-ul propriu; nu e cazul.
• (Re)jucat toate jocurile din seria Monkey Island, cu o poftă de mamă-mamă. Am jucat inclusiv primul episod din serialul Tales of MI, atât doar că a fost scurt și a trebuit să mă culc după aia. Și a doua zi dimineață m-am trezit cu senzația de „bă, eu ce mai joc azi?”.
• Citit, în sfârșit, Do Androids Dream of Electric Sheep?. Nu cel mai breathtaking SF de care am avut parte (mai ales că am văzut și ecranizarea), dar mi-a făcut poftă de alte romane ale lui Phillip K. Dick, cum ar fi A Scanner Darkly.
• Citit Dueling Analogs, un webcomic exclusiv dedicat gaming-ului. Nu mai știu exact ce m-a atras la el, dar am avut răbdarea să îl duc până la capăt.
• Citit Saturday Morning Breakfast Cereal. Umor negru/sarcastic/misogin/politically incorrect cât cuprinde, multe idei scoase probabil din foaia de cannabis sau din sticla de bere/vin/whiskey, per total un comic recomandat doar celor care au cât de cât un simț al umorului. Savuros comic, n-am ce zice.
• Văzut 2001 A Space Odyssey. Aici n-am ce comenta, filmul e un clasic al genului (și nu numai).

Dacă am omis ceva, las pe altă dată. Neplăcut e faptul că mai am o groază de activități de genul ăsta în orar și doar vreo două luni de vacanță rămase, iar omul are nevoie de cel puțin nouă luni din viață să încropească ceva cât de cât interesant într-un domeniu, ceea ce, într-un mod oarecum bizar, nu se aplică doar la conceperea plozilor umani.

[§] – Greșeala e omenească, deci hai să greșim și să o vedem ca pe o relație binară: să ne greșim unii pe alții până dăm naștere unor greșeli mai mici, care la rândul lor se vor greși în momentul în care vor conștientiza natura aparentă a greșelii. Pe cea esențială nici măcar Adam și Eva nu o cunosc. Cer scuze pe această cale persoanelor pe care le-am lovit în bijuteriile lor cele mai de preț, intenționat sau nu, la propriu sau la figurat. Jur că o să se mai întâmple.

Prea multe nu știu nici eu. La voce îl avem pe Arjen împreună cu un vocalist de rock alternativ, la chitară participă Arjen și Lori, la baterii pe unul din tobarii de la Porcupine Tree, iar la orice alt instrument pe care nu l-am menționat aici tot the genius guy. Proiectul în sine se vrea a fi ceva mai dark decât Ayreon și axat pe cu totul alte teme decât cele SF. Despre alte elemente originale voi vorbi după apariția albumului, la sfârșitul lui august; da, știu care sunt acele elemente originale (câteva din ele, anyway) și nu, nu am pile pe la management-ul formației, spoilere se pot găsi lejer folosind google.

Mai multe informații (inclusiv niște demo-uri) se pot găsi pe myspace-ul lor și pe pagina oficială.

Site-ul oficial; 1; 2; 3. Enjoy listening to the lovely lady.