Opusul durerii nu e plăcerea, ci nesimțirea, dar lipsită de conotațiile peiorative, atât de tipice limbii române. Este, într-un mod paradoxal, felul în care te simți atunci când nu simți, atunci când ești mort în ciuda faptului că n-ai încetat încă să trăiești. Orice altceva doare.

[ Nota spaicului ] Astăzi, adică ieri, adică mai demult, mi-am adus aminte ce lipsea. Motiv pentru care mi-am permis să sap puțin și să adun o parte din ieșiri (nu toate, săpați și singuri dacă vreți să mai citiți) într-un singur tag: despre.

O ramură,
Pornind din ramură
Se-ntinde goală.
Privind în haos,
Priviri de ochi înșelători
Mă-nșală.

O altă ramură,
Pornind și ea
Din cea ce o precede,
E precedată de-înc-o ramură,
Pe care o succede.

Iar punctele,
Trăind confuze-n firele gândirii (pure),
Există, mor și se transformă
După-o lege-a firii. [*]

O ramură,
Pornind din ramură
Stă-ntinsă nudă.
Plouând cu haos,
Ploaia de vară ramura
Ți-o udă.

[*] – Descoperirea ecuației firii va fi lăsată drept exercițiu pentru cititor.

Mi-am promis că anul ăsta nu voi uita, motiv pentru care – în timpul unei porniri încununate cu entuziasm și hiperactivitate – am avut grijă să îmi pun undeva o alarmă care să-mi amintească. Acum aproximativ cinci ani pe vremea asta, pe la ora zece dimineața (înaintea unei ore de matematică, dacă-mi aduc bine aminte) mi-a venit ideea să-mi fac blog; cum vine asta, alții de ce să-și facă și eu nu, mi-am zis, conform felului meu naiv de a fi la acea vreme [ț].

Ei uite, vine în următorul fel: organul gândirii mele (adică creierul creatorului, adică al meu, eu fiind creatorul, care este) are din când în când obiceiul de a se revărsa pe unde apucă. Și la fel cum nu e complet improbabil ca scărpinatul unui câine vagabond din Rahova să poată determina proiectarea unei bucăți de jeg peste o țeavă de gaze ruginită și aproximativ găurită, eliberând o cantitate relativ mică de metan în aer, dar nu oriunde în aer, ci tocmai sub nasul unui copil de 12 ani care își aprinde o țigară – se poate lua în calcul și probabilitatea ca fix în momentul ăla zona să fie lovită de unda de șoc a unui cutremur de cel puțin 7 grade -, tot așa s-a întâmplat să scriu și eu trei sute nouăzeci și patru plus una bucăți articole pe cărămizile din perete [TODO].

Vă las cu Thoughts, partea a doua, de pe albumul V al trupei Spock’s Beard.

[ț] – Și de acum, mai mult sau mai puțin.

[TODO] – Insert trademark sign here.

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare.

Dar am divagat. Pe lângă atâtea gânduri și frământări, am și consumat câte ceva zilele astea. Și cum sarmalele-s mai bune cu smântână și vita-i mai faină cu sos de stridii, așa nici eu n-am putut să gust doar un fel.

Încep prin a spune că mi s-a făcut o poftă nebună de bătrânul joc plin de bug-uri Star Wars Knights of The Old Republic, dintr-un motiv pe care îl veți citi mai jos un pic. Chiar și așa, îl joc pe bucăți din lipsă de timp, așa că până în toamnă poate reușesc să reiau și KOTOR2. În orice caz, jocul e demn de savurat până în pânzele albe.

La capitolul muzică avem așa:

• În urma scurtei – dar plinei de semnificație – mele idile cu Animusic am ajuns să mă interesez mai mult de lucrarea de vază  - Pictures at An Exhibition – a domnului Modest Mussorgsky, un nene gras și plin de inspirațiune pentru vremea lui, fiindcă să fiu al naibii de nu ori mi se pare, ori muzica lui chiar sună a rock progresiv (lucrurile stau de fapt exact pe dos). Și așa am reascultat și varianta cântată de Emerson Lake and Palmer și alte câteva interpretări, din care unele mai jazzy.
• Black Sabbath – Born Again: albumul ăsta reprezintă o bucată interesantă și oleacă neobișnuită din istoria Blec Sabaților. La fel ca și Never Say Die (care, pur întâmplător, e unul din preferatele mele), Born Again se arată a fi atât de „unpolished” încât e o plăcere să-l asculți. Cu atât mai mult cu cât e cu Ian Gillan la voce, iar omul n-are nici în clin nici în mânecă cu ocultismul; mai puțin pe Disturbing The Priest. Mai puțin pe asta și pe coperta albumului, care l-a făcut pe domnul sus-menționat să verse ceva suc gastric la privirea ei.
• Alte muzici interesante: ceva Jean Michel Jarre (Oxygene și Chronologie – dar știați oricum că JMJ e fain, nu?) și albumul The Guitar as An Orchestra (volumul I, momentan singurul din serie) al lui Adrian Belew. Așa ceva nu-i de ratat, mai ales dacă sunteți fani King Crimson, albumul prezentând un grad mare de ciudățenie pe secundă.

Ce am mai (re)văzut – și auzit, dar în principal văzut, din motive obiective:

• Seria Star Wars, de data asta în ordinea invers cronologică a lansării trilogiilor; adică de la I la VI. Una peste alta, n-ar fi rău din partea lui Lucas să lanseze o a treia trilogie, dar doar dacă e fără Ewoks și Gungani.
• Solyaris și Stalker, ambele regizate de vecinul nostru Andrei Tarkovsky. Ceea ce m-a impresionat la primul e că, deși efectele speciale tind undeva spre zero (vorbim totuși despre un film realizat în mare parte în Uniunea Sovietică, într-o perioadă în care americanii se chinuiau – cam fără succes – să se trezească din mahmureala LSD-ului și a ierbii), filmul face totuși 100% parte din genul science fiction, fiind o producție care după gustul meu are o poveste ceva mai bună decât 2001: A Space Odyssey (I’m sorry Stan, I’m afraid I can’t do that).

  Cât despre Stalker, se pot face dezbateri mai mult sau mai puțin filosofice pe seama lui, pe deasupra fiind unul din filmele alea care te țin în suspans mai mult prin lipsa acțiunii intense decât prin sânge sau picioare tăiate. Sau poate doar mi s-a părut, cine știe.

• Kill Bill, ambele părți. Singura nelămurire cu care am rămas e cea referitoare la faptul că Tarantino are în planuri lansarea unui al treilea film, cu Uma de data asta în rolul babei cu mitraliera katana. Nelămurirea constă în faptul că, totuși, Bill e mort sub o formă și/sau alta [ii].

Despre cărți mai nimic, înafară de OSC-ul lui Silberschatz – care clar nu-și are locul în articolul ăsta – și o tentativă, momentan complet eșuată, de a citi ceva carte cu roșcate și cu negri, cultură generală de liceu lipsă, la vremea respectivă fiind prea preocupat cu pinc floiț.

[i] – În caz că cititorul nu vrea nici în ruptul capului să accepte o parte din subiectele de aici ca fiind artă.

[ii] – … și dacă acum aproape un an ar fi fost posibilă învierea lui cumva, printr-o minune, acum e limpede ca apa Arieșului într-o zi senină că nu se mai poate; în mare parte din cauza faptului că excentricul (heck, that’s one of the main things about that guy) David Carradine a dat ortul vara trecută din cauză de asfixiere a boașelor și a gâtului simultan, un mod destul de plăcut de a muri – pentru Carradine, zic.

Azi dimineață, urmând o înlănțuire complet arbitrară de evenimente – dacă ar fi să caut o logică de cauzalitate, aș spune că unul din motive e dat de faptul că nu m-am trezit nici pe partea stângă și nici pe dreapta, ci pe o superpoziție a celor două (adică pe spate) -, m-am enervat pe tema veche de wordpress și am activat-o temporar pe cea implicită. Ca de obicei, ceva nu mi-a plăcut mie, mai exact faptul că tema pusă în funcție acum o lună-două [ξ] nu afișa comment-urile din cadrul paginilor; nici asta de acum nu le afișează, dar să ne facem că nu am observat.

Astfel că am purces la un facelift major, trecând de la clasicele teme pe două coloane la una pe o singură coloană, fiindcă, vezi doamne, asta pune mai mult accent pe conținut. Iar voi, ca utilizatori inteligenți de interneți care sunteți, veți observa că nu e nevoie să pedalați la rotița de scroll pentru a ajunge în josul paginii, unde se află acum conținutul ce azi dimineață ședea liniștit în bara din dreapta… sau din stânga. În orice caz, orice feedback în legătură cu aspectul blog-ului este apreciat.

Într-o altă ordine de idei, la începutul săptămânii discutam cu un coleg de grupă cum că știința a evoluat într-un așa hal încât e de ajuns să iei orice subiect de pe lumea asta – o pisică, de exemplu; sau orice multiplu întreg, strict pozitiv și par (nu neapărat prim) al unei țâțe – și să îi pui în față „quantum” și brusc subiectul ăla riscă să devină o temă științifică de mare anvergură. Într-un mod cel puțin ironic, ieri am observat în holul facultății un afiș purtând titlul „quantum zen” (nu mă obosesc să dau link, google vă va duce fix la țintă); cică toată treaba ar fi organizată de un fizician de la CERN, lucru deloc fals, omul chiar lucrând în cadrul departamentului de inginerie. Asta explică [Eyjafjallajökull] și ce caută afișul ăla în holul ACS-ului, destul de probabil în toată Politehnica.

Cam atât pentru moment despre aventurile Spaicului în Lumea Reală. Please come back in ε quantum days to read more quantum stuff about quanxtupr0m quantum quan… how much is 41,(9)?

[π] – …and they bring great uncertainty upon us.

[ξ] – Cam de aceeași vârstă cu o notă de la avizierul facultății pe care se află numele-mi, notă care mă cheamă *de urgență* la secretariat, deși am rezolvat și mama problemei ce se impunea a fi rezolvată.

[Eyjafjallajökull] – De fapt nu explică absolut nimic; la fel cum nu explică nici propoziția „vulcanul a făcut mult rău întregii Europe”, folosită recent de o tanti la televizor. Din vagile mele cunoștințe despre etică, vulcanul nu are înrădăcinat în minte – fiindcă nu posedă minte – vreun concept legat de bine sau rău. El nu știe decât să doarmă sau să erupă, săracul, doar de-aia îi spune lumea „vulcan” și nu „bampir”, „avocat”, „preot” ori „politician”.

Având în vedere că am crescut cu calculatorul în brațe, contactul cu fenomenul programării a fost unul inevitabil. Începând cu BASIC, acompaniat de două cărțulii verzi, pline de cod – nu înțelegeam mare lucru din el, dar era interesantă desenarea de cerculețe și pătrățele colorate; nu am reușit să salvez nici un program pe casetă, tot restul codului, generat de obicei de persoane din jurul meu, fiind ținut într-un caiet -, continuând cu C la sfârșitul școlii generale – da, am avut un profesor cu care am făcut chestii mult mai utile în unul-doi ani decât mai apoi în tot liceul: C, PHP, Quake 2, Delta Force, Atomic Bomberman, Bryce, Photoshop și baschet în curtea școlii -, apoi cu Pascal și oleacă de Java în liceu și, în fine, cu tona (impropriu spus; nu știu cum să echivalez tona asta în octeți) de material de care mă lovesc în prezent, pot spune că domeniul ăsta nu îmi e chiar străin. Nu mai vorbesc de subiectul „spyked și lumea GNU/Linux”, chiar vreau să termin în seara asta.

Și fiindcă spyked bricks in the wall oricum va avea în câteva luni vreo cinci anișori împliniți, ani în care l-am umplut de aberații, gânduri, idei, cuvinte, litere, alfabet, gramatică, limbaj (nu s-a putut formal) –  spuneți-le cum vreți – am zis să nu las în cârca blog-ului de față sarcina de a conține informații serioase, cât de cât la obiect, eventual scrise în limbi străine, pentru a le putea înțelege mai tot cititorul de pe Interneți. Mai concret, blog-ul ăsta își va păstra scopul pentru care a fost conceput, scop care are deosebita calitate de a nu exista. Da, peretele meu virtual (fără nici un fel de conotații feisbuciene – să ținem cont că site-ul cu pricina a apărut cu aproximativ un an după ăsta) se află aici doar fiindcă mi se scoală mie diverse chestii să scriu pe el.

Revenind la subiectul articolului, m-am decis, după lungi ședințe de gândire în plan secund, să deschid un alt blog, unul pe care voi discuta exclusiv pe teme tehnice, în cea mai mare proporție legate de programare. Asta nu înseamnă că nu voi mai scrie aici (oricum frecvența post-urilor s-a rărit în ultimii ani, din varii motive). Dar fără a minimaliza impactul pe care îl au comunitățile cum ar fi Stack Overflow, găsesc blog-ul ca fiind un spațiu cât se poate de bun pentru a materializa gânduri legate de programare.

Zău, nu mi se pare o idee chiar așa de rea.

Politicienii români și-au făcut blog-uri. Printr-o pură intâmplare, am ignorat acest fapt pentru mult timp, fiind destul de naiv încât să cred că internautul român e prea inteligent pentru a băga în seamă gargara electorală desfășurată în spațiul virtual. M-am înșelat. Blog-urile politicienilor români își servesc destul de bine scopul; e firesc, n-o să se adune puzderia de oameni să îmi facă mie trafic (nici nu îmi doresc asta), iar politicianul e persoană publică, are o imagine publică bine formată și, ceea ce e mai grav, se dorește a fi un formator de opinii pe „problemele” țării. Lucru destul de nelalocul lui, știind cam cât de rupte de realitate pot fi persoanele publice care participă în politica românească.

Citind acest post pe căile RSS-ului, am ajuns apoi pe blog-ul lui Adrian Năstase, zgâindu-mă în fața unui monolog referitor la „gherila digitală”. De când a devenit domnul Năstase un cunoscător al problemelor legate de Internet, nu știu. Ironic este că acest post vine la ceva timp după ce o lege de cenzură pentru Internet a trecut în Parlamentul german.

Ce-i drept, termenul de libertate a fost dezbătut mult timp de filosofi, dar cred că s-ar putea da o definiție (particulară) concisă: libertatea îmi asigură faptul că pot alege să fac orice, limitat fiind de starea mea de fapt, de propriu-mi intelect și mai ales de felul în care acțiunile mele îi vor afecta pe cei din jur. Cu alte cuvinte, în acest context particular, Internetul adică, eu pot face cam ce-mi dorește sentimentu’. Bineînțeles, nu voi putea găti aici în viitorul prea apropiat, având în vedere că încă nu s-au inventat protocoale de comunicație pentru simțuri cum ar fi cel gustativ sau cel olfactiv. De asemenea, trebuie să fiu capabil să folosesc într-o anumită măsură instrumentele ce-mi sunt puse la dispoziție, deci să mă ducă mintea să mă dau pe net. Iar în ceea ce privește ultimul aspect, voi stărui ceva timp asupra lui, fiindcă aici apar problemele tăioase.

În mod sigur, aproape orice utilizator mai răsărit al Internetului a fost atacat cel puțin o dată, fie pe IRC, forum-uri/blog-uri, liste de discuții etc. Cu toate astea, știm cu toții că majoritatea forum-urilor și a rețelelor de socializare au opțiunea de a bloca mesajele venite de la un anumit utilizator. În plus, administratorii blog-urilor/discussion board-urilor moderează până la un anumit punct discuțiile. În plus, citez:

[...] intrati aproape pe orice portal de stiri din Romania si vedeti cam ce se scrie in zona de comentarii.

Nu consider portalele de știri românești ca fiind surse de încredere pentru informare. Și, dacă X-ulescu și încă zece alți deștepți intră pe un astfel de site și urlă, sub semnul anonimității fiind, că „PSD sux!!1” sau „Năstase sux”, care-i problema? Ce credibilitate au ei, și mai ales, cât de „calomnioase” sunt considerate urările? Cine stabiliește linia între un comentariu OK și unul jignitor? Cu alte cuvinte, cel mai drept ar fi ca persoanele care se simt jignite să nu mai viziteze site-urile respective, nu le obligă nimeni. Dacă subsemnatul se duce în Ferentari și strigă în gura mare înjurături la adresa populației de acolo, mi se pare firesc să fie gătit în sânge de către respectivii, la fel cum mi se pare la fel de normal să pot ieși în Piața Constituției și să încep să înjur. În acest caz totuși, efectul va fi același ca și pe Internet, și anume că nimeni nu mă va asculta. Că oamenii pot fi manipulați într-un sens sau altul, asta se întâmplă la televizor zilnic, deci nu văd care-i problema dacă se întâmplă același lucru și pe un site oarecare. Că totul merge către o manelizare, asta nu neg, dar nu văd ce-i așa grav, cât timp în asta se reflectă nivelul de educație/cultură/whatever al indivizilor; oricine își poate da cu părerea folosind limbajul cel mai la îndemână, ceea ce este mai important decât limbajul în sine. În plus, ideea lui Adrian Năstase de a „reglementa democratic” exprimarea pe Internet este cumva și nerealistă. Chiar nenea cu pricina are blog-ul hostat pe wordpress.com. Cum își imaginează că poate intra sub incidența unor eventuale legi din România un conținut așa-zis calomnios de pe un server oarecare din Canada, de exemplu?

Nu am insistat să exprim aici cam ce consecințe ar avea o astfel de lege. Mi-e frică să mă gândesc. Am ținut doar să evidențiez că problema aceasta a libertății pe Internet nu este de fapt o problemă în sine și nu ar trebui văzută astfel de nici un om cu scaun la cap. Mă sperie mai tare când văd că oameni cu oareșce putere (presupun că votul în parlament e ceva) se avântă spre o gândire așa prăpăstioasă. Altfel spus, Internetul meu nu e câmp de joacă pentru culori politice, so mind your own business people.

Voi defini obiectul inefabilei mele iubiri, denumit sugestiv She (adicătelea ea), ca fiind cea care mă iubește, deci prin propoziția „She Loves Me”:

module Shelovesmenot where
 
data She = She Loves Me deriving (Show, Eq)
data Loves = Loves deriving (Show, Eq)
data Me = Me deriving (Show, Eq)

Cu toate acestea, eu, cel îndrăgostit, sunt, după cum explicam în prima parte, extrem de confuz și niciodată sigur pe dragostea mea, sentimentul de nesiguranță ducându-se asimptotic către „1” logic, mai ceva ca regimul tranzitoriu al unui inversor CMOS. Clar, pe Ea o aplicăm iubirii, de unde rezultă o funcție care se aplică pe Me, subiectul. Dar din cauza nesiguranței, „She Loves Me” devine un tuplu (She, Not), în virtutea negativismului manifestat de către îndrăgostit.

De asemenea, dat fiind faptul că trăim într-o lume perfectă, ea mă iubește sau nu mă iubește, deci nu vom accepta o altă logică decât cea de ordinul I (deși atenție, în lumea reală lucrurile de cele mai multe ori nu stau tocmai așa). Vorba aia, într-o lume perfectă până și CMOS-ul are regimul tranzitoriu așa de bine conturat încât te lovește din „0” în „1” și invers când te aștepți mai puțin (sau după un , unde e durata nivelului „1” și cea a nivelului „0”). Așadar, constructorul lui Not este:

data Not = Indeed | Not deriving (Show, Eq)

În acest moment, îndrăgostitul nostru, Me, se poate apuca să rupă petale de flori în lumea sa matematică și nu în cea reală (un gest destul de eco-friendly). Vom ignora motivele pentru care amorezul și-a ales acest context și această modalitate de a-și petrece timpul (în timpul ăsta putea să facă altceva, cum ar fi să își scoată iubirea la un film sau să o ducă în Banbu). Probabil că e peste măsură de îndrăgostit, sau poate că doar a consumat prea multe ciuperci/prafuri/pastile/ierburi, sau poate pur și simplu suferă de bipolar disorder, caz în care, într-o lume plină de imperfecțiuni cum e a noastră, funcția nu i s-ar mai termina, computațional vorbind, deci kaput la băiatu’. În cea perfectă nu ne interesează dacă se termină sau nu.

Până una alta, vom avea nevoie de o funcție de complementare a stării lui Me:

compl :: Not -> Not
compl x
	| x == Indeed = Not
	| otherwise = Indeed

și de o funcție care să itereze la infinit tuplul (She, Not) între „da, nebuna mă iubește” și „nu, matracuca nu mă iubește”, adică (She Loves Me, Indeed) respectiv (She Loves Me, Not):

lovesme :: (She,Not) -> [(She,Not)]
lovesme (She Loves Me, x) = (She Loves Me, x) :
	(lovesme (She Loves Me, compl x))

Iar acum presupunem că Me se apucă să rupă toate petalele, sepalele și alte elemente reproducătoare ale plantei (adică o apucă de bijuterii). Numărul de petale ale unei flori poate varia lejer după șirul lui Fibonacci, dar vom presupune pur întâmplător că nebunul are o floare cu opt petale [ii]:

*Shelovesmenot> last $ take 8 $ lovesme (She Loves Me, Indeed)
(She Loves Me,Not)

Better luck next time, Me.

[§] – Abordarea este, între noi fie vorba, una doar aproximativ formală, dar destul de apropiată de „the true shit”. Autorul a ales să se exprime în Haskell atât datorită acestui atu al limbajului, cât și pentru că limbajul își evaluează parametrii într-un mod al naibii de leneș, iar în cazul ăsta eu vreau să fie leneș, altfel nu ar funcționa. De asemenea, am folosit limbajul mai sus menționat fiindcă vreau să dau dureri de cap celor care nu-s acomodați cu programarea funcțională, la urma urmei de ce aș suferi doar eu.

[ii] – Și fiindcă ăsta este punctul culminant al poveștii, voi explica și celor haskell-illiterate ce se întâmplă aici: funcția lovesme numără „she loves me indeed, she loves me not, …” la infinit, deci întoarce o listă infinită de astfel de aberații. Cum floarea mea are opt petale, eu iau doar primele opt elemente ale listei cu take și, cum primele șapte elemente oricum sunt degeaba, îl aleg direct pe ultimul, folosind last. Tristul rezultat este cel pe care îl vedeți, iar de nu mă credeți convingeți-vă, nu-i magie neagră.

Bineînțeles, acum așteptați-vă să zic că mă retrag din treaba asta, că nu-i pentru mine, că-s bou  și (nu mai) știu să scriu (fiindcă-s la poli, iar ăștia de la poli habar nu au să se exprime – dovadă groaza de subiecte din teme/laboratoare/examene prost formulate sau cu greșeli gramaticale peste care am dat până acum – numărul de materii care manifestă boala asta a fost/este foarte foarte mic, dar chestiile în cauză m-au traumatizat). Ei, uite, nu voi face asta. Iar de nu vă convine, vă invit să mă spargeți la server și să-mi ștergeți voi blog-ul, că mie mi-e lene.

Și uite-așa iar am pierdut eu o bucată din viața mea în felul ăsta. Și mi-e foame, dar n-am timp să mănânc ca lumea fiindcă trebuie să nu întârzii la PC (am de prezentat o bătălie crânșenă între POP și IMAP). Și mă enervează că backspace-ul are o viteză de melc în rahatul ăsta de wordpress (ar trebui să nu mai apăs pe backspace, să văd ce iese). Și nu mai recitesc post-ul. Publish.

Prin clasa a 8-a, m-am trezit la un moment dat plin de bube pe față. Adică așa m-am trezit eu într-o dimineață. Dar n-am băgat în seamă și m-am dus liniștit la școală. Când a văzut cum arăt, profa de franceză m-a trimis la cabinet, unde asistenta mi-a dat scutire, după care m-am dus la directoare să o ștampileze. Apoi m-am cărat la medicul de familie și înapoi acasă, fiindcă aveam o săptămână de stat cu o boală a copilăriei apărută tardiv. Pe vremea aia aveam în casă și un Pentium la 133MHz destul de vechi, nu știu exact de unde rămăsese că nu îl mai folosea nimeni. Întâmplător mai aveam, nu știu de unde, niște discuri cu o chestie, Red Hat 7.2 îi zicea. Și cum pe calculatorul ăl mai important aveam interdicție să fac praf redimensionez partiții, am instalat Red Hat 7.2 pe ăsta micul. Se mișca greu, făcea swapping în draci, nu aveam habar ce-i aia Gnome sau KDE, dar era micul meu sistem de operare și asta m-a făcut să mă simt al naibii de bine… și uite așa am ajuns eu aici.