student rpg
miercuri, 19 dec. 2007, 00:06
Este foarte probabil ca o bună parte din cei care citesc acest jurnal să fi auzit măcar în treacăt de „unealta ghiavolului” care a dat naştere minunatului gen de jocuri, pe numele lui de fată mare, Role Playing Game. Mă refer, bineînţeles, la Dungeons & Dragons, un fel de poveste în care te pui în pielea personajului tău şi îţi alegi singur destinul de luptător neînfricat. Ce nu se ştie e faptul că din toate seturile de reguli D&D a fost scos un personaj (genial în esenţă, dar care ar fi dezechilibrat mult gameplay-ul), Unul singur la părinţi, Studentul.
Să presupunem că avem un Student, al cărui nume nu contează, dar îi vom spune, din pură comoditate, Spaicu. Spaicu e destul de echilibrat la stat-uri, sau măcar aşa se doreşte a fi (ca să nu fim modeşti, printre caracteristicile importante ale oricărui student se numără IN-ul ridicat… where available). Cu skill-urile stă el cam prost în general, are doar câteva pe care nu stau să le enumăr în acest moment. Spaicu se trezeşte la şase dimineaţa, chiaun (deci cu -1 la Perception… mai adăugăm un -2 din cauza MP3 player-ului cu care se echipează încă de la Prima Oră), şi după ce îmbucă ceva în scârbă pleacă spre Domul Înţelepciunii (aka The Dungeon That Turns Humans Into Zombies, Politehnica). Are de străbătut alei periculoase, pline fiare cu patru picioare, fiinţe care la ora aia scot sunete care mai de care mai neplăcute. Drumul e prevăzut cu gheaţă (aşa a vrut Dungeon Master-ul), deci eroul nostru suferă un -3 Speed Penalty şi, din cauza Luck-ului scăzut al eroului, riscul de Critical Injury nu e deloc de neglijat (asta indiferent de terenul pe care umblă Studentul nostru).
Cu toate acestea, Spaicu reuşeşte să coboare pe Scările Abrupte fără să-şi rupă gâtul şi continuă drumul către Dom, unde îl aşteaptă o lume cu totul diferită, o lume în care timpul şi spaţiul capătă valenţe misterioase (cam ca în La Ţigănci, dar pe dos), un fel de Ghildă a Studenţilor (fiindcă Studentul e şi rasă şi clasă).
[to be continued…]
a trecut iar 13…
sâmbătă, 15 dec. 2007, 18:29
Şi a nins. Şi aerul ăla rece, de iarnă, îşi face loc prin nările mele care se lasă plimbate numai pentru a da voie urechilor să asculte un curs de optică, curs care putea fi interesant (nu, nu a fost). Şi s-au terminat parţialele, în scurt timp urmează alea finale. Mâine-poimâine. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nu am reuşit să îmi menţin promisiunea că o să umplu flickr-ul cu poze, asta după ce deviantart-ul îl abandonasem deja. Producţia de muzică e cu ţârâita, aşa-zisul meu proiect, strings and all that jazz, fiind pus deocamdată pe hold oleacă. În rest, cu ascultatul merge bine. Am reuşit să diger cele două albume ale lui Derek Sherinian pe care le am momentan în posesie, Black Utopia şi respectiv Mythology şi aştept noul album Ayreon, pe care va face clapele şi artistul sus-menţionat. De asemenea, mi-a fost recomandat albumul téo & téa al lui Jean Michel Jarre, un proiect electro cel puţin interesant, mai modern, dar cu sound-ul şi stilul specific al lui JMJ, pe care îl recomand la rândul meu celor cu chef de muzici.
Spaicul mai are o groază de draft-uri la îndemână şi speră să le poată completa şi publica pe blog cât mai curând. Până atunci, după cum spunea domnu’ Mircea, iubiţi-vă mult!
întâiul lui decemvrie
sâmbătă, 1 dec. 2007, 16:19
Acum vreo zece minute îmi bătea soarele (care, apropo, se cam pregăteşte pentru apusul de peste două ore) fix în ţeastă. O fi vreun semn bun, nu ştiu. Cert e că, la fel ca şi în anii precedenţi, ziua asta îmi lasă acelaşi gust fad. La parada solemnă de la Arc se prezintă tehnologiile noastre militare de top (să fim serioşi, armata e încă în groapă) şi… cam atât! Asta e ziua de 1 Decembrie. Presa îşi mai aminteşte să vorbească de spitalele noastre de toată jena (şi cadre pe măsură), de educaţia de-a dreptul sublimă (dar care lipseşte cu desăvârşire) a tineretului şi de bradul imens din Piaţa Urinii, fiindcă altfel nu mă pot exprima. Ca de obicei, s-au blocat poteci şi s-a scos iarbă pentru a se băga bani într-un proiect de toată fecala, când Bucureştiul e făcut praf în felul lui aparte (cei care stăteau aseară la intersecţia Bd. Timişoara cu Vasile Milea şi aşteptau – singuri, că vreun Garcea n-am văzut – să se elibereze traficul… ăia, dar nu numai ei, ştiu bine despre ce vorbesc).
Nu îmi e ruşine de faptul că sunt român, dar mă apucă nervii instantaneu când îmi trece gândul ăsta prin minte. Şi fiindcă nu vreau să fac ulcer, să mă internez vizavi de Buster* sau să mor de inimă rea, singura semnificaţie pe care o are ziua de azi pentru mine este sosirea iernii calendaristice.
[*] – Domnul de.be.ca. nu locuieşte vizavi de vreun bordel, asta vă pot spune cu siguranţă.