random xx.02.11 facts

duminică, 27 feb. 2011, 15:16

Februarie este, din latină, luna purificării, a purgației, sub diferitele ei forme. Tot februarie este, din română, luna făuritorului, mic sau mare, nu contează. Pentru subsemnatul, februarie a fost luna în care s-au adunat draft-uri, scrieri neterminate, idei împachetate în idei derivate din alte idei. Tot februarie a marcat momentul când m-am gândit că iarna și-a petrecut deja cam mult timp în oasele mele și că profunzimea gândirii poate fi abandonată în favoarea aceleiași profunzimi, da’ altfel.

Până una alta, și în februarie s-au întâmplat chestii:

  • Cred că se face cam un an de când am scris ultima dată despre blues-ul românesc. Toate bune și frumoase, dar cândva în prima jumătate a lunii am avut plăcerea să trec prin Big Mamou, unde chiar de asta am avut parte, adicătelea blues cum numai la noi se cântă. Și cum pentru mine blues-ul românesc înseamnă cam două-trei lucruri care de fapt sunt vreo zece, adică Cyfer, Nightlosers și încă câteva, am picat fix când s-au apucat să cânte Cyfer și Hanno. Fiindcă uite, la noi se întâmplă (și) lucruri faine.
  • Weekend-ul trecut am dat pe la AI-MAS Winter Olympics. Am văzut mult sub jumătate din evenimentele din orar, de remarcat fiind tech talk-ul lui Andrew Moedinger despre învățarea priority inbox-ului din gmail. M-am plimbat puțin și pe la standurile universităților, astfel că mi-am clătit ochii la câteva gadget-uri în adevăratul sens al cuvântului, iară nu cum sunt prostiile de la Apple. Lumea a fost destulă, dată fiind mediatizarea evenimentului. Din studențime au venit cei interesați de inteligență artificială și (mai mult) de Adobe/Facebook/Google, iar părinții cu odrasle de circa zece ani bănuiesc că au aflat de la televizor, prin nu știu ce minune, fiindcă tot ce am văzut eu pe canalele TV românești a fost un interviu cu Andrei Alexandrescu (care apropo, a făcut și alte lucruri decât să ajungă „românul care lucrează cot la cot cu Mark Zuckerberg”, lucruri cel puțin la fel de importante) și încă unul cu domnița care se ocupa cu recrutarea pentru Google, nu-i mai rețin numele. Dar bun, uite că la noi chiar se întâmplă lucruri faine.
  • Din categoria „hai să vă arăt cât de mult mă ocup io de blog și nu-l las să putrezească”, mi-am făcut update la versiunea 3.1 de wordpress, versiune care de data aceasta poartă numele lui Django, în spiritul tradiției dezvoltatorilor de a-și boteza release-urile după artiști de jazz.
  • Deoarece devin deja un obicei link-urile către /. – și nu de orice fel, ci link-uri către chestii interesante, geeky și eventual pe care nu le înțelege mai nimeni -, știrea bombă în această lună este rezolvarea de către un matematician oarecare a problemei distanțelor distincte a lui Paul Erdős. Pentru cei cu ceva mai multă răbdare, articolul la care se face referire în link explică destul de frumos problema. Fiindcă și la ei se întâmplă lucruri faine.
  • Nimic nu s-a schimbat față de anii trecuți în ceea ce îl privește pe nenea Valentin, Sf. Dar dat fiind faptul că anul ăsta nu vreau să mai fiu hater, las, cel puțin până la anul, subiectul în pom cu o ilustrație cât se poate de grăitoare a celebrului Oatmeal.

Deoarece faptele din ianuarie au fost mai arbitrare decât cele din luna curentă, promit ca în martie să revin cu o mulțime de lucruri de o arbitraritate – iată că există echivalent în limba română pentru „randomness” – acceptabilă. Șforța fie cu voi.

cu bilele curate

marți, 15 feb. 2011, 00:44

[ … sau cum supraviețuia homo sapiens pe vremea primelor PC-uri. ]

Nu știu câți dintre voi stau să se gândească la faptul ăsta, dar viața nu era deloc imposibilă înainte de Google, de Interneți și alte asemenea baliverne pe care mulți dintre noi le savurează în ziua de azi la un loc cu cafeaua de dimineață și în loc de lectură de seară… să nu mai vorbesc de toate chestiile care se petrec între cele două, unele din ele de-a dreptul strigătoare la cer, vorba aia.

Ei, și fiindcă îmi aduc aminte – destul de vag, se pare – de vremurile acelea străvechi [i], dar mai ales pentru că povestirile mele despre cum am ajuns aici sunt destul de schematice, mă simt nevoit să extind articolul Trilemei pe această temă atât cât pot. Îngăduiți-mi să derulez caseta înainte de calculatoarele personale, la partea cu calculatoarele de casă, proiectate în Politehnică și produse de către ICE Felix [ii]. (mai mult…)

  1. Adicătelea de cum era acum vreo 15 ani, plus minus doi-trei. [↩]
  2. Deși societatea propriu-zisă se pare că încă există, îmi e greu să cred că mai produce ceva în zilele noastre. Poate că unul din cititori știe mai multe și poate să mă lumineze în privința asta. [↩]

gnome shell, unity și alte animale

marți, 8 feb. 2011, 21:46

[ … sau de ce „desktop/laptop/netbook linux” s-ar putea să fie doar un mit ]

Mi se întâmplă deseori să doresc să transfer un fișier de la vreun conlocuitor al Interneților către mine, sau invers, să trimit cuiva un fișier. Se întâmplă aproape la fel de des ca circumstanțele transferului să fie un protocol oarecare de instant messaging, iar conlocuitorul meu să folosească Windows. Având în vedere că subsemnatul folosește Pidgin, care apropo, se descurcă excelent la partea de mesagerie, în 99% din cazuri acel transfer va eșua, din cauze de (lipsă de) interoperabilitate; asta așa, ca o introducere.

Nu știu cât de mult realizăm noi, utilizatorii, și ei, dezvoltatorii de software bazat pe GNU/Linux, dar Linux este copilul lepros, oaia neagră, rățușca cea urâtă a pieței sistemelor de operare desktop. Nu din rațiuni stupide cum ar fi numele – deși e clar că mulți vor scuipa la auzul cuvântului „Linux” -, ci din motive un pic mai pragmatice. Vă aduceți aminte câtă lume a înjurat KDE 4? Nici eu, și nici nu mai are importanță acum, dar s-a întâmplat și are riscul de a se întâmpla din nou.

Povestea pe scurt: de ceva timp, echipa Gnome lucrează la Gnome 3 și un nou shell grafic, pe numele lui Gnome Shell. Cei de la Ubuntu, în frunte cu Mark Shuttleworth, nu sunt satisfăcuți cu starea de fapt, așa că au decis ca în următoarea versiune de Ubuntu să înlocuiască Gnome Shell cu ceea ce ei numesc Unity. Eu unul văd două mari probleme aici. (mai mult…)

opeth – ghost reveries (2005)

luni, 7 feb. 2011, 01:58

Se poate spune într-o anumită măsură că am dezvoltat un fetiș pentru rock-ul suedez [i]. Nu știu să spun cu exactitate dacă muzica suedeză (sau aia nordică în general) e multă și bună – ideile pur subiective mă fac să spun că da – sau doar multă, dar din mulțimea asta s-a întâmplat, din pură întâmplare și nu altfel, să ignor numele de Opeth până de curând.

Componența Opeth a variat destul de mult de la data formării (anul 1990, mai precis) până în prezent. În tot intervalul ăsta, principalul mușchi creativ din spatele formației a rămas și rămâne Mikael Åkerfeldt, acesta jucând rolul de gurist borâtor, gurist melodic și chitară întâi. Pe Ghost Reveries, alături de el au activat Peter Lindgren la chitara a doua, Per Wiberg la tot ceea ce înseamnă clapă și Martin Mendez și Martin Lopez în cadrul secțiunii ritmice, mai exact bass și respectiv baterie. Și deși după nume o parte din membri numai suedezi nu par, Opeții s-au format în Stockholm și nu în altă parte, ceea ce-i face să fie o trupă suedeză.

Înainte să trecem la Ghost Reveries, să disecăm pe scurt evoluția stilistică a trupei, fiindcă asta mi se pare că îi scoate mult în evidență față de alții. Opeth a început ca un proiect death metal serios, împletit doar pe alocuri cu pasaje melodice de chitară acustică. Ăsta s-ar putea spune că e stilul de bază, iar secțiunea ritmică și growl-urile lui Åkerfeldt își fac treaba de minune aici. Pe parcurs, părțile melodice (și de voce curată, unde din nou, Åkerfeldt se descurcă impecabil) au început să capete pregnanță și o atenție aparte în melodiile lor, punctul culminant fiind anul 2003, marcat de Damnation. (mai mult…)

  1. Fiindcă tot suntem la capitolul ăsta, permiteți-mi să înșir o listă cu materiale de proveniență suedeză tratate aici, într-o ordine oarecare: catch thirty-three, road salt one, destined solitaire, remedy lane, space revolver. [↩]