despre durere
vineri, 25 iun. 2010, 02:08
Durerea e „atunci când simți”.
Opusul durerii nu e plăcerea, ci nesimțirea, dar lipsită de conotațiile peiorative, atât de tipice limbii române. Este, într-un mod paradoxal, felul în care te simți atunci când nu simți, atunci când ești mort în ciuda faptului că n-ai încetat încă să trăiești. Orice altceva doare. (mai mult…)
ramificații.
sâmbătă, 12 iun. 2010, 00:18
[ ferigă. ]
O ramură,
Pornind din ramură
Se-ntinde goală.
Privind în haos,
Priviri de ochi înșelători
Mă-nșală.O altă ramură,
Pornind și ea
Din cea ce o precede,
E precedată de-înc-o ramură,
Pe care o succede.Iar punctele,
Trăind confuze-n firele gândirii (pure),
Există, mor și se transformă
După-o lege-a firii. [*]O ramură,
Pornind din ramură
Stă-ntinsă nudă.
Plouând cu haos,
Ploaia de vară ramura
Ți-o udă.
[*] – Descoperirea ecuației firii va fi lăsată drept exercițiu pentru cititor.
pain of salvation – road salt one (2010)
joi, 3 iun. 2010, 00:18
Am scris prima dată la modul serios (cât de serios pot să scriu pe blog-ul ăsta) despre PoS acum aproape doi ani și jumătate, pe vremea când nu știam mare lucru despre ei și albumele lor, discutând pe scurt despre un album care a ajuns să îmi marcheze destul de tare nervul muzical. La fel au făcut apoi și Entropia, BE sau The Perfect Element, Part I. Mă voi referi cu precădere la cel din urmă, care poate fi considerat cel puțin la fel de bine gândit ca Remedy Lane; însă nu din cauza asta, ci fiindcă e exclus să se poată vorbi despre seria Road Salt fără a avea TPE/Scarsick în vedere.
Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw. (mai mult…)
v
luni, 24 mai 2010, 02:39
Cu siguranță va veni și ziua publicării unui post cu ceva conținut (în viitorul destul de apropiat, sper); până atunci…
Mi-am promis că anul ăsta nu voi uita, motiv pentru care – în timpul unei porniri încununate cu entuziasm și hiperactivitate – am avut grijă să îmi pun undeva o alarmă care să-mi amintească. Acum aproximativ cinci ani pe vremea asta, pe la ora zece dimineața (înaintea unei ore de matematică, dacă-mi aduc bine aminte) mi-a venit ideea să-mi fac blog; cum vine asta, alții de ce să-și facă și eu nu, mi-am zis, conform felului meu naiv de a fi la acea vreme [ț].
Ei uite, vine în următorul fel: organul gândirii mele (adică creierul creatorului, adică al meu, eu fiind creatorul, care este) are din când în când obiceiul de a se revărsa pe unde apucă. Și la fel cum nu e complet improbabil ca scărpinatul unui câine vagabond din Rahova să poată determina proiectarea unei bucăți de jeg peste o țeavă de gaze ruginită și aproximativ găurită, eliberând o cantitate relativ mică de metan în aer, dar nu oriunde în aer, ci tocmai sub nasul unui copil de 12 ani care își aprinde o țigară – se poate lua în calcul și probabilitatea ca fix în momentul ăla zona să fie lovită de unda de șoc a unui cutremur de cel puțin 7 grade -, tot așa s-a întâmplat să scriu și eu trei sute nouăzeci și patru plus una bucăți articole pe cărămizile din perete [TODO].
Vă las cu Thoughts, partea a doua, de pe albumul V al trupei Spock’s Beard.
[ț] – Și de acum, mai mult sau mai puțin.
[TODO] – Insert trademark sign here.
de amorul artei.
duminică, 25 apr. 2010, 22:28
[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]
Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.
Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul – sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)