all that we see or seem…
marți, 13 mart. 2007, 19:35
Poe este mort. Eu mai mort ca el. Dar asta nu ne împiedică să visăm în continuare. Fiecare zi e nimic mai mult de un grăunte al firului de nisip care curge printre degete, pentru ca mai apoi să fie dus de val, cu sau fără noi. Dar oricum ar fi, Poe este.
Toţi visăm. Aşa începe, ca într-un vis.
rush – moving pictures (1981)
duminică, 11 mart. 2007, 18:52
Este vorba despre unul din albumele celor de la Rush pe care eu le consider a fi reprezentative (ar mai fi 2112 şi A Farewell To Kings, cu toate că… hm). Deşi după o privire în fugă pe diverse forumuri am constatat că sunt consideraţi overrated de multă lume, ţin totuşi să precizez că avem de-a face cu nişte instrumentişti/compozitori incredibili: Alex Lifeson (chitară), Geddy Lee (bass, voce ŞI clape), iar la tobe (şi versuri) nimeni altul decât „bunicul” lui Mike Portnoy, Neil Peart. Secţiunea ritmică rupe pur şi simplu, iar vocea, cel puţin după gustul meu, e ultra faină.
Ca orice album de prog respectabil, Moving Pictures are în spate câteva concepte bine puse la punct. Tom Sawyer (unul din cele mai mari hit-uri ale lor ever) pleacă de la romanul lui Mark Twain şi are ca temă gânditul liber (nu în sensul ăla promovat de ştiu eu ce televiziuni de pe la noi…). Red Barchetta prezintă un viitor distopic (în care vă las pe voi să aflaţi ce se întâmplă), iar Limelight se referă la lipsa de intimitate şi confort a trupei, care a apărut odată cu succesul lor pe piaţă. Alte melodii epice sunt The Camera Eye, Witch Hunt şi Vital Signs, care are un ritm foarte reggae-ish. Mie mi-a plăcut cel mai tare YYZ, fiindcă degajă aşa o energie aparte şi o atmosferă de fac pe mine (ziceam doar că secţiunea ritmică rupe; ei, bass-ul şi toba sună incredibil aici).
Fără să exagerez, mărturisesc faptul că albumul ăsta a stat vreo lună pe player-ul meu şi nu m-am plictisit deloc de el. E cel cu care mi-aş fi dorit să încep în momentul în care m-am apucat să îi ascult pe canadienii de la Rush.
oi fi eu prost,
vineri, 9 mart. 2007, 18:05
dar nu m-am lăudat niciodată cu asta.
Ca un viitor absolvent de liceu ce mă aflu, am luat astăzi parte la o aşa-zisă prezentare a ofertei educaţionale a unei universităţi dinafară (al cărei nume nu mi-l amintesc, ceva legat de finanţe). Doi reprezentanţi străini ai institutiei respective plus un absolvent român şi-au făcut prezenţa în amfiteatru, după care românaşul nostru a început prin sondaj să întrebe cine ce vrea să facă. Ajungând la banca în care stăteam eu şi nişte colegi am primit o întrebare ca o palmă peste faţă: „Voi nu vreţi să faceţi nimic, nu?”. Să-mi fie cu iertare, un răspuns corect la această întrebare ar fi fost: „Dar nevasta ta ce face, mă mai caută?”. M-am abţinut, normal.
Mă enervează atitudinea unor – dar vai! – intelectuali cu aere de superioritate. Domniile lor au venit să îşi prezinte produsul (al naibii de scump, dar să spunem că asta e o altă mâncare de peşte), nu să mă întrebe la ce facultate vreau „să aplic” (termen incorect folosit, domnule! Simplul fapt că ai urmat facultatea înafara ţării nu îţi dă dreptul să îţi uiţi limba. „to apply” != „a aplica”). Trecând peste asta, mi-e silă să aud discursuri în care se repetă la nesfârşit gargară de genul „totul depinde de tine, nu de altcineva” (putea măcar să îmi spună o noutate) şi alte bla-bla-uri despre ceea ce trebuie „să învăţ”. Dacă era inspirat îşi dădea seama că învăţatul are loc cel târziu în liceu; în învăţământul superior se foloseşte termenul „a studia” (nu, nu au acelaşi sens).
Deci prefer să nu „aplic” la vreo universitate de la vest de Tisa. Rămân în Românica mea, împreună cu încuiaţii ăştia comunişti.
p.s.:
Existenţa este fiindcă am vrut eu să fie. Altfel acum eraţi morţi cu toţii.
[P.S.: Te iubesc, mă!]
drawing on a musical score
luni, 5 mart. 2007, 21:32
They dare me to play these scores.