random xx.09.08 facts (iii)
sâmbătă, 20 sept. 2008, 20:01
- Pe data de 15 septembrie, clăparul trupei Pink Floyd a plecat undeva, sus. Probabil e considerat redundant faptul că vorbesc despre asta (destul de târziu), dar consider că e un semn de respect faţă de trupa care mi-a marcat o bucată bună din viaţă (read the blog title again and you’ll understand). Ca fapt divers, unul din ultimele concerte la care a participat Rick Wright este cel din Gdańsk al lui Gilmour.
- Împrumutat de la Gab ghidul autostopistului, citit parţial. M-a prins destul de tare umorul sarcastic (tipic englezilor) al cărţii. E total diferit de tipul de SF cu care mă obişnuise Asimov.
- Jucat Spore destul de mult încât să înceapă să mă plictisească. Am pornit cu două civilizaţii şi le-am lăsat baltă la stadiul de space conquest. Nu ezit să îl compar cu The Sims: exact în aceeaşi manieră, jocul e original, interesant, dar devine anost după o vreme.
- Jucat Teeworlds, un joc free care se învârte undeva între Worms şi Quake. Interfaţa e împrumutată de la worms, iar ideea gameplay-ului e cea de FPS. Bun pentru stress relief; e un must play.
random xx.09.08 facts (i)
vineri, 12 sept. 2008, 16:17
- Ultima dată când am trecut pe Bd. Timişoara/Bd. Vasile Milea, încă mai erau montate câte două rânduri de semafoare, din care nici unul nu funcţiona cum trebuie.
- La recomandarea DBK-ului, văzut (în loc să învăţ pentru examen) Ergo Proxy, un serial care pune sub lupă concepte ce frământă umanitatea de când lumea, legat de conştiinţă, existenţă, societate, creaţie şi aşa mai departe, folosind pe de o parte clişee binevenite şi idei foarte originale pe de altă parte. Lămuriţi-vă singurei în rest.
- Dus la capăt Septerra Core. De câţiva ani nu reuşesc să joc complet titluri cum e ăsta. Normal, fiindcă jocul se dovedeşte a fi plin de labirinturi lungi şi plictisitoare, lupte care se tot repetă, toate astea în ciuda unei poveşti superbe. A meritat să rabd, dar aproape sigur nu-l voi rejuca.
- Foarte curând mă voi apuca de Spore-ul lui Will Wright. Cică e destul de addictive, so see you soon.
UK – UK (1978)
luni, 18 aug. 2008, 22:33
Nu ştiu de ce tocmai UK, dar cert e că unul din cei patru membri ai trupei (de pe insulă), mai exact tobarul Bill Bruford, s-a trezit la un moment dat că vrea să mai facă ceva prog şi l-a luat pe bassistul John Wetton (om care la rândul său a avut tangenţe cu King Crimson), după care cei doi i-au adunat pe Eddie Jobson (clăpar/violonist care a lucrat cu nume precum Roxy Music sau Frank Zappa) şi pe Allan Holdsworth, despre care am vorbit în mai multe post-uri anterioare. Imediat după asta a ieşit albumul care a luat şi numele trupei. (mai mult…)
van der graaf generator – trisector (2008)
sâmbătă, 14 iun. 2008, 16:09
Am aflat cu ceva întârziere de acest album (lăsam de înţeles în review-ul făcut la 01011001 că aştept alte bucăţi bune de prog anul ăsta) lansat prin martie, cu atât mai mult cu cât nu mă aşteptam să vină de la una din trupele care au adus contribuţii esenţiale la rock-ul progresiv. Denumirea „Trisector” s-ar putea să spună mai multe lucruri: pe de o parte s-ar putea referi la teorema aia genială a lui Morley (cel puţin aşa reiese din coperta albumului); pe de altă parte, se referă la faptul că VDGG au rămas acum în formulă de trio, după plecarea saxofonistului David Jackson din trupă.
Intro-ul este un instrumental care debutează într-o notă improvizaţională, continuând cu nişte riff-uri de chitară simpatice, în ciuda faptului că nu sunt deloc tehnice. A doua melodie, Interference Patterns, m-a impresionat plăcut, abordând o tematică geeky, mai exact fenomenul de interferenţă în contextul fizicii cuantice (e menţionat şi experimentul Michelson-Morley, poate nu întâmplător). O altă melodie care mi-a atras atenţia, Drop Dead, e un rock tune cu o chitară foarte faină. Melodia mea preferată cred că e Only In A Whisper, din cauza tentei jazzy/improvizaţionale, a versurilor geniale şi a clapei divine. All That Before continuă în măsuri atipice, iar Over The Hill se doreşte a fi piesa centrală a albumului, o piesă prog foarte bine lucrată, cu multe suişuri şi coborâşuri. Totul ia sfârşit cu (We Are) Not Here, bucată un pic ciudată cu temă clar pesimistă.
Atmosfera generală se învârte în jurul sunetului de orgă şi uneori a acordurilor de pian. Nu ştiu de ce, dar nu am simţit deloc lipsa saxofonului de pe alte albume VDGG. Peter Hammill, Hugh Banton şi Guy Evans au reuşit să echilibreze foarte bine şirul melodiilor, astfel că nu am apucat să mă plictisesc deloc. Modul în care se schimbă măsurile şi melodicitatea m-au făcut să simt acel stil specific Van Der Graaf, iar vocea lui Hammill, deşi îmbătrânită, se ţine neaşteptat de bine. Una peste alta, albumul (altul cu formă rotundă) nu se compară cu un H to He Who Am The Only One, dar mi s-a părut ascultabil încă din primul moment, and I enjoy every moment of it. Chiar nu m-ar fi supărat dacă îl făceau un pic mai lung.