rapture of the deep in romania
joi, 1 nov. 2007, 00:31
[recenzie scrisă (la cerere) pe nedigerate, de către un om obosit; scuzaţi vă rog incoerenţa]
La aproximativ jumătate de oră (+ 15 minute cât îmi ia să postez) din momentul scrierii a luat sfârşit concertul de pe stadionul Cotroceni susţinut de către cei de la Deep Purple. În deschidere au cântat o româncă pe nume Joanna (Ioana, mai pe româneşte) şi Rareş Totu cu ai lui Midnight Express. Vocalista a sunat superb, nou-venitul membru Nicu Patoi mi-a adus un zâmbet pe faţă iar cover-ul după Rock Me m-a uns la suflet. Deschiderea a fost cam scurtă, din motive mai mult sau mai puţin obiective, iar pauza dintre aceasta şi prestaţia celor de la DP a fost destul de mare.
Concertul propriu-zis… a început cu un medley, după care Into The Fire mi-a cam dat foc la inimoara de spaic. Au urmat melodii precum title-song-ul ultimului album, Rapture of The Deep, Woman In Tokyo, Perfect Strangers, Knocking at Your Back Door, the amazing Lazy sau Space Truckin’. Concertul s-a încheiat (aşa cum mă aşteptam) cu Smoke on The Water, iar encore-ul (bis-ul, mai pe latineşte) a cuprins Hush şi un Black Night drăguţ, cu aluzii ale lui Steve Morse la ZZ Top/John Lee Hooker. De asemenea, solo-urile de chitară/clapă dintre melodii mi s-au părut superbe, nişte arii de muzică clasică (Bach, dacă nu mă înşel; s-ar putea să mă înşel totuşi) pe care Airey le-a presărat cu bucăţi de orgă şi synth crunchy… ceea ce mi-a cam stârnit un orgasm.
Şi ca să închei „recenzia acestui concert în viziunea spaicului”, eu nu îi înţeleg pe oamenii care nu îl consideră pe Steve Morse un chitarist potrivit, sau pe Ian Gillan prea rusty, sau pe cei care spun că Don Airey nu este Jon Lord. Sigur, nu este, Don Airey este Don Airey, iar solo-urile lui mi s-au părut neaşteptat de energice; per total trupa a sunat extrem de bine, chiar dacă se simte că vocea lui Gillan e îmbătrânită (de exemplu pe Space Truckin’ nu s-a încumetat să cânte refrenul la octavă, ca pe album). So what, sună foarte bine pentru vârsta lui, iar shred-urile lui Steve nu m-au scos din sărite câtuşi de puţin. Poate sunt eu prea „progresist şi liber-schimbist”, dar suntem în anul 2007; nici măcar Deep Purple nu pot să mai sune ca în ’72.
Nu m-au deranjat scurtele întreruperi de sunet, nici întârzierea trupei, nici faptul că aş fi vrut să cânte mai mult. Un singur lucru m-a deranjat foarte tare (ca un fan destul de lousy al trupei ce sunt, adică nicidecum un fanboy adevărat): nu au cântat Child In Time.
pain of salvation – remedy lane (2002)
sâmbătă, 6 oct. 2007, 21:56
Nu ştiu exact de unde să încep cu descrierea albumului ăsta (asta nu întâmplător, fiindcă „acţiunea” albumului are loc în sens invers, ca un flashback). Despre Pain of Salvation nu ştiu nici eu foarte multe, este vorba de o trupă de prog rock/metal (specialiştii spun că mai mult metal decât rock, nu vreau să îi contrazic) suedeză; în rest, pagina de wiki grăieşte foarte multe.
Ideea e că figura principală a formaţiei este un anume Daniel Gildenlow, un tip cu o personalitate destul de puternică şi care a compus şi aranjat cam toate albumele scoase până acum de ei. Mai toate albumele PoS au concepte interesante în spate, iar Remedy Lane nu face excepţie, plecând de la probleme serioase cum ar fi dragostea, sexualitatea şi prematuritatea. Începutul mi s-a părut un pic inspirat din Genesis (perioada Phil Collins), după care ceea ce urmează e pure prog metal. (mai mult…)
i’m a dinosaur,
joi, 13 sept. 2007, 12:54
[and somebody is digging my bones.]
– Random fact despre 13 septembrie, wiki said:
România : Ziua Pompierilor (la 13 septembrie 1848, a avut loc bătălia din Dealul Spirii între pompierii conduşi de Pavel Zăgănescu şi trupele otomane conduse de Kerim Pasa).
Azi, joi, 13. Filă de jurnal spaic… spai… paştele mă-sii, nu ştiu cum să îi spun. Au trecut peste mine aproape două luni şi n-am mai scris nimic despre mirifica (!!… ?) mea viaţă. Mi-am petrecut timpul între două editări foto, o înregistrare a unei melodii (pe care apropo, o puteţi găsi aici, la secţiunea „listen now”; cu toate astea, mă mai gândesc dacă să îmi inaugurez song gallery-ul de pe last.fm cu surle şi trâmbiţe), luat diverse jocuri la frecat şi alte lucruri pe care n-am de ce să le menţionez aici. Despre viitor nu-i mare lucru de spus, decât că în mai puţin de o lună mă aşteaptă începutul unei vieţi grele de studinte într-ale automaticii. Just great. (mai mult…)
tony iommi & glenn hughes – fused (2005)
joi, 6 sept. 2007, 19:06
Pentru cei care nu-s în temă cu cele două nume din titlu, voi da ceva scurte informaţii. Despre Tony Iommi nu ştiu dacă e nevoie să spun mare lucru, e bine cunoscut pentru participarea sa (de la începuturi până în prezent, fără nici o întrerupere) în legendara trupă Black Sabbath. Riff-urile sale au constituit o sursă de inspiraţie pentru mare parte din trupele de heavy metal modern. Al doilea participant la proiectul FUSED, Glenn Hughes, a plecat la drum cu trupa de funk Trapeze, urmând să fie bassist-ul/vocalistul unor trupe ultra-meseriaşe precum Deep Purple sau Black Sabbath, participând şi în alte proiecte duo cum ar fi Hughes/Thrall sau Hughes Turner Project. Şi revenind la albumul propriu-zis…
Cei doi grei au racolat un tobar mai puţin cunoscut, pe Kenny Aronoff, şi aşa a început lucrul propriu-zis la album.„Fused” se vrea mai degrabă un melanj de Iommi şi Hughes decât de Hughes şi Iommi. Cu alte cuvinte, riff-urile signature ieşite din Gibson SG-ul lui Tony au o pondere foarte mare în album, dându-i o tentă de Black Sabbath. Asta se observă încă de pe prima melodie, Dopamine. Cu toate asta, vocea lui Hughes rămâne un punct forte al albumului, fiind după mine atât una din cireşele de pe tortul Stormbringer, cât şi elementul funk #1 de pe Fused (mi se pare că bass-ul lui Glenn nu iese foarte mult în evidenţă aici). Totuşi, în cam trei sferturi din pasajele vocale, Hughes pare că încearcă să dea o culoare „metal” vocii sale, chestie care nu mă încălzeşte cu nimic (aş fi preferat the ol’ clean funk style). (mai mult…)