spyked bricks in the wall

rush – moving pictures (1981)

Este vorba despre unul din albumele celor de la Rush pe care eu le consider a fi reprezentative (ar mai fi 2112 şi A Farewell To Kings, cu toate că… hm). Deşi după o privire în fugă pe diverse forumuri am constatat că sunt consideraţi overrated de multă lume, ţin totuşi să precizez că avem de-a face cu nişte instrumentişti/compozitori incredibili: Alex Lifeson (chitară), Geddy Lee (bass, voce ŞI clape), iar la tobe (şi versuri) nimeni altul decât „bunicul” lui Mike Portnoy, Neil Peart. Secţiunea ritmică rupe pur şi simplu, iar vocea, cel puţin după gustul meu, e ultra faină.

Ca orice album de prog respectabil, Moving Pictures are în spate câteva concepte bine puse la punct. Tom Sawyer (unul din cele mai mari hit-uri ale lor ever) pleacă de la romanul lui Mark Twain şi are ca temă gânditul liber (nu în sensul ăla promovat de ştiu eu ce televiziuni de pe la noi…). Red Barchetta prezintă un viitor distopic (în care vă las pe voi să aflaţi ce se întâmplă), iar Limelight se referă la lipsa de intimitate şi confort a trupei, care a apărut odată cu succesul lor pe piaţă. Alte melodii epice sunt The Camera Eye, Witch Hunt şi Vital Signs, care are un ritm foarte reggae-ish. Mie mi-a plăcut cel mai tare YYZ, fiindcă degajă aşa o energie aparte şi o atmosferă de fac pe mine (ziceam doar că secţiunea ritmică rupe; ei, bass-ul şi toba sună incredibil aici).

Fără să exagerez, mărturisesc faptul că albumul ăsta a stat vreo lună pe player-ul meu şi nu m-am plictisit deloc de el. E cel cu care mi-aş fi dorit să încep în momentul în care m-am apucat să îi ascult pe canadienii de la Rush.

yes – fragile (1972)

Nu îmi mai aduc aminte de câte ori am spus că anul 1972 e unul din cei mai buni pentru rock şi – de ce nu? – pentru muzică în general. ’72-’73 e perioada în care billboard-ul englezesc a fost scos din banal şi s-a umplut de prog (Money!) şi hard rock (îmi vine în minte Smoke On The Water). Şi sacul de albume lansate în perioada asta pare fără fund. O oarecare formaţie, cu un nume monosilabic, Yes… hm, cine-s ăştia? Rick Wakeman, Jon Anderson, Steve Howe sau Bill Bruford, mie îmi spune enorm de mult lista asta parţială, fiindcă s-au mai plimbat mulţi prin line-up-ul formaţiei de-a lungul timpului.

După cei mai mulţi fani, piesa centrală a albumului este prima piesă, Roundabout. O chitară acustică, apoi imediat după intră bass-ul funky (care m-a dat pe spate la modul cel mai serios) şi bucăţile de clapă incredibile. Urmează Cans and Brahms, ceva Brahms cântat în stil pur Wakeman, apoi piesa un pic ciudată We Have Heaven. South Side of The Sky e apropiată ca stil de prima piesă, parcă totuşi tobele sunt un pic mai energice; în aceeaşi categorie se încadrează Heart of The Sunrise (poate cea mai prog piesă a albumului, preferata spaicului). Long Distance Runaround în schimb e foarte chill. (mai mult…)