even more random stuff
duminică, 27 aug. 2006, 16:08
– Tocmai am ascultat un album al unui tip pe nume Allan Holdsworth, great stuff. Sunet destul de sintetic, foarte curat, frazaj absolut incredibil. Stilul se plimbă pe undeva în zona jazz-fusion, puţin psihedelic şi sărit de pe fix. Îmi place la nebunie deşi nu înţeleg foarte mult din modurile sau măsurile folosite în melodii (poate tocmai de-aia mă şi atrage).
– Pierdut concertul Steps2Groove de aseară.
– M-am apucat să citesc despre fractali şi am pus mâna pe un program destul de stufos pe nume Mathematica, complex şi destul de confusing. Superb. Trebuie să pun mâna să citesc şi ceva documentaţie, altfel nu am şanse, iar help-ul e imens.
– Am tot uitat să adaug albumul Bossa Nova al lui John Pizzarelli la lista mea de „music I like so much”. Foarte relaxant album, plăcut urechii, recomand oricui să asculte, inclusiv celor care nu au nici o treabă cu muzica în general. Şi ca fapt divers am mai făcut rost de un EP Magnet – mai exact o parte din sountrack-ul Dreamfall (ştiu, sunt addicted până în măduva oaselor) – care cică ar fi fost nominalizat la nuştiuce award-uri MTV (nu că m-ar interesa aspectul ăsta). Interesant, comercial, plăcut cele patru melodii destul încât să le mai ascult şi next time.
– N-am mai scris nimic interesant în ultimul timp, my voice sucks, felul în care cânt la chitară nu mă satisface, trei sferturi din pozele de pe deviantART ar merita şterse din galerie, deci sunt într-un mare impas în ceea ce priveşte productivitatea mea artistică. Şi ar trebui să mă simt prost din cauza asta. But I don’t.
– Mi-e foame.
more random stuff
joi, 24 aug. 2006, 22:05
– O nouă mică obsesie mi-a invadat creierul. Este vorba despre Retarded Animal Babies, some twisted cartoon stuff care mi-au adus aminte de unul din primele mele post-uri. Desenele astea sunt pline de rahat, ţâţe, cuvinte porcoase şi alte elemente specifice unei producţii occidentale. Perfecte pentru relaxarea intelectului obosit după atâta efort (right 😛 ).
– Săptămâna asta am fost într-un music listening spree aproape continuu. Am început să devorez oleacă de jazz-blues; menţionez Ray Charles, Miles Davis, Dave Brubeck, Django Reinhardt, Wes Montgomery, Louis Armstrong. Adaug din alte genuri Eric Johnson, Richie Kotzen (din categoria chitarişti supăraţi), şi mulţi alţii (including the big-beard guys and some Dreamfall stuff: Ingvild Hasund and Leon Willett). And there’s still more to come.
Three weeks until school.
actorul şi sălbaticii
marți, 15 aug. 2006, 17:11
Am văzut acum două zile filmul ăsta, având în vedere că se afla la ora aia printre puţinele lucruri interesante de urmărit la teveu. Nu ştiu cum se face că mă uit la filmele româneşti cu foarte mare plăcere (deşi nu sunt eu mare iubitor de filme), fără să trec peste faptul că Toma Caragiu (la fel ca mulţi alţi actori români) are un umor care mie îmi e foarte familiar.
De fapt e vorba despre un film foarte serios, care prezintă câteva aspecte ale vieţii româneşti de la sfârşitul anilor ’30. Toma Caragiu îl interpretează pe Costică Caratase, un director de teatru (în mod evident e vorba despre Constantin Tănase) care doreşte să pună în scenă o piesă de teatru ce ar deranja tare scena politică românească. Nu voi intra în detalii, spun doar că m-a impresionat scena în care Caratase le spune legionarilor că vor să „oprească ţara asta să râdă”, ideea râsului reprezentând un simbol al umanităţii în film (de unde şi numele filmului, care face trimitere la felul în care a fost primită în final piesa de teatru de către public). Încă nu îmi vine să cred că cineva a reuşit atunci să spună verde în faţă că Hitler e un dobitoc, asta în condiţia în care România era din ce în ce mai mult sub influenţa legionarilor.
Deci filmul e un must-see, fără nici un dubiu.
time out, part 2
marți, 4 iul. 2006, 23:07
Fiindcă am promis că voi continua să îmi însemnez experienţele culturale sau pseudo-culturale (de care no one gives a fuck, nici că aş vrea să fie altfel 😛 ) şi fiindcă sunt în plină vacanţă, mă ţin de cuvânt şi adaug câteva lucruri noi la cele menţionate în postul anterior.
– music: În ultimele săptămâni playlist-ul meu s-a umplut de albume Dream Theater, nu întâmplător, ci fiindcă m-am decis să iau discografia lor şi să o ascult/diger încet-încet. Drept urmare, nu pot decât să îi înjur pe cei care ziceau că ultimele trei albume ale lor sunt naşpa, urâte, neartistice, sau nu ştiu cum. Sunt legate între ele, au câteva melodii cu mesaj absolut comun, totul se leagă foarte bine, nu intru în detalii fiindcă nu e sănătos, better listen yourself. Oricum, respectele mele pentru Portnoy & co. Cât despre Images and Words, încă nu am cuvinte deşi l-am ascultat de atâtea ori.
– books: Bucata asta de rubrică, lăsată baltă probabil anul trecut pe vremea asta, o readuc în prim plan un pic fiindcă, da, se poate spune că am avut timp şi chef să citesc, hooray. Am pus mâna şi am citit 1984 a lui Orwell (multă politică and lots of weird shit spre sfârşitul ei), voi reciti Cel Mai Iubit Dintre Pământeni şi poate termin Demonii anul ăsta. Deşi nu văd eu mare legătură între toate cele trei titluri, all of them definitely are worth reading.
În rest, pe ordinea de zi avem elemente de combinatorică, progresii aritmetice, java şi blues. Şi cam atât.
King Crimson – Lizard
luni, 19 iun. 2006, 17:27
Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când mă apuc să scriu despre albume de prog rock am aşa o reţinere. Motivul nu ştiu exact care e, dar presupun că e în mare parte legat de faptul că n-am reuşit să descifrez nici un album de genul ăsta (bun) în totalitate. E şi cazul chestiei celor de la King Crimson, o creaţie nu prea lungă ca durată, dar formată din melodii… grele e puţin spus.
Plus că vorbim de King Crimson. Robert Fripp o dată la o parte din instrumente, versuri şi imagini concepute de către Peter Sinfield next. Astea din urmă se leagă între ele şi sunt cryptic enough. Ideea principală a albumului (fiindcă e vorba despre un concept album) este aceea a unui prinţ (făt-frumos 😛 ) dintr-un basm care se duce să omoare un zmeu (de unde şi numele albumului). Asta pe prima melodie, Cirkus (care transferă ascultătorul din lumea reală în aia de basm într-un mod foarte eminescian, cu ani lumină şi alte alea) şi pe ultima, Lizard. Indoor Games şi Happy Family au cu totul alt subiect, mai exact „family life”, despărţirea Beatles-ilor, chestii foarte bine încifrate în versuri (oricum ai da-o, Happy Family is a really crazy song). Lady of The Dancing Water e o melodie ceva mai uşor digerabilă, care reciclează idei de pe primele două albume ale formaţiei (nu tocmai pe gustul meu, dar sună interesant). Albumul se încheie cu Lizard, pe care participă cu vocea (asta în prima parte, Prince Rupert Awakes) nimeni altul decât Jon Anderson, yeah, tipul de la Yes. Superbă voce I would say… cel puţin pe melodia asta a reuşit să mă impresioneze într-un mod plăcut.
Per total, albumul mi se pare cel puţin ciudat, un lucru bun aş spune (în sensul că reuşeşte cu brio să iasă cu ceva în evidenţă faţă de alte albume de pe vremea aia). Multe influenţe de jazz, măsuri atipice, bătăi în tobe cum n-am mai auzit la nici o altă formaţie. Din câte am înţeles e ultimul lor album de genul ăsta, oricum sună destul de diferit faţă de In The Court of The Crimson King (pe care mulţi îl consideră reprezentativ pentru trupă).
Now go ahead and give it a listen.