a weekend in hell
duminică, 6 iul. 2008, 11:52
În ciuda titlului cu aer de roman senzaţional/bestseller/hollywood, zilele astea au fost ale naibii de fierbinţi (can’t touch this!), iar Bucureştiul… ei, mai Bucureşti de felul lui. E un adevărat sport extrem să umbli printr-un asemenea oraş pe o asemenea vreme, mai ales că se poate întâmpla să te duci la un magazin în centru, să întrebi de apă şi să ţi se răspundă senin: „n-avem!”. Trecând peste asta, am dat ultimul examen pe o căldură infernală, şi cu toate astea se citeau zâmbete mari pe feţele oamenilor care îşi sărbătoreau ultima zi de sesiune.
Şi ca o pură întâmplare, am picat prin Big Mamou vineri. Evident, a fost cam gol, clientela fiind plecată în concedii; sau o fi fost faptul că i-am auzit pentru prima dată pe cei care au cântat. Este vorba de formaţia H2O (aka Apă), avându-l pe the one and only Alex Tomaselli la chitară. Asta înseamnă că în ciuda sonorizării slabe am avut parte de un show superb. S-au cântat cam de toate, de la Creedence şi Smokie la Louis Armstrong şi cântece populare napolitane/italiene/cubaneze, până la blues bun. Instrumentiştii sunt toţi profesionişti, iar mr. Tomaselli i-a alergat serios. Ce ştiu cel mai bine e că mă dureau palmele cam tare când am plecat spre casă (şi nu am luat la palme decât propriile-mi mâini). Oh, and the beer (and I guess the Jack) was good.
Confucius says: Early worm catches bird.
john mclaughlin & the 4th dimension – 15.05.08, sala palatului
vineri, 16 mai 2008, 19:47
După cum am anunţat într-un post anterior, am fost să îl văd pe nenea John McLaughlin, al cărui fan nu pot să spun că sunt, dar ţinând cont că omul a cântat cu Miles Davis şi mai apoi cu Mahavishnu Orchestra, s-ar putea spune că e un nume de referinţă în domeniul jazz şi fusion. Cu el au mai venit una bucată bassist (Dominique Di Piazza), un tobar de culoare (Mark Mondesir) şi un clăpar, respectiv percuţionist/a doua tobă (Gary Husband).
După cum spunea chiar J. McLaughlin, „these guys can play anything”. Nu au cântat chiar orice, ci un fusion foarte fain (mă aşteptam să fie în setlist şi melodii cu influenţe orientale – ceva în genul a ceea ce a cântat McLaughlin la Crossroads Festival – dar aici nu a fost cazul), plecând de la o melodie grea şi continuând cu câteva piese ceva mai echilibrate între jazz şi rock, pe care le-am digerat parcă mai uşor pe parcursul concertului. Totul a culminat cu ultima bucată dinaintea encore-ului, în care Gary Husband a ţinut să facă praf într-un mod elegant cinele, tom-uri, beţe de tobe şi ce elemente de percuţie mai avea el pe acolo, într-un dialog superb cu Mr. Mondesir. Bis-ul a fost unul scurt, iar al doilea bis, chiar la insistenţele publicului, nu a fost.
În ceea ce priveşte tehnica nu prea am ce comenta: ritmică flawless (mai ales ţinând cont că peste jumate din conţinutul melodiilor e înţeles doar de ei), tehnică echilibrată (deşi McLaughlin e destul de tehnic, am surprins chiar câteva momente blues la el, cu un feeling foarte fain), frazaj impecabil şi sunet la fel. În ceea ce priveşte sunetul, am observat în special un Macbook + un Roland Synth la clăpar şi o chitară cu formă de strat (mă îndoiesc că ar fi fost chiar strat) cu două humbuckere (în neck şi în bridge) şi un bridge foarte solid cu o bară de tremolo folosită din plin. Ca de obicei, John McLaughlin nu îşi trece semnalul prin amp (el ştie exact prin ce – cel mai probabil printr-un PC); totuşi sunetul (per total) a fost foarte bun, mai fain decât la orice concert rock la care am fost.
Au fost şi câteva momente mai atmosferice, şi câteva presărate cu sunete sintetice (sequencer! Melodia se numeşte Hijacked)… dar mă opresc aici. A durat destul de mult (două ore), dar mie mi s-a părut scurt. Sper să mai avem aşa ceva pe la noi (Allan Holdsworth, anyone?).
rapture of the deep in romania
joi, 1 nov. 2007, 00:31
[recenzie scrisă (la cerere) pe nedigerate, de către un om obosit; scuzaţi vă rog incoerenţa]
La aproximativ jumătate de oră (+ 15 minute cât îmi ia să postez) din momentul scrierii a luat sfârşit concertul de pe stadionul Cotroceni susţinut de către cei de la Deep Purple. În deschidere au cântat o româncă pe nume Joanna (Ioana, mai pe româneşte) şi Rareş Totu cu ai lui Midnight Express. Vocalista a sunat superb, nou-venitul membru Nicu Patoi mi-a adus un zâmbet pe faţă iar cover-ul după Rock Me m-a uns la suflet. Deschiderea a fost cam scurtă, din motive mai mult sau mai puţin obiective, iar pauza dintre aceasta şi prestaţia celor de la DP a fost destul de mare.
Concertul propriu-zis… a început cu un medley, după care Into The Fire mi-a cam dat foc la inimoara de spaic. Au urmat melodii precum title-song-ul ultimului album, Rapture of The Deep, Woman In Tokyo, Perfect Strangers, Knocking at Your Back Door, the amazing Lazy sau Space Truckin’. Concertul s-a încheiat (aşa cum mă aşteptam) cu Smoke on The Water, iar encore-ul (bis-ul, mai pe latineşte) a cuprins Hush şi un Black Night drăguţ, cu aluzii ale lui Steve Morse la ZZ Top/John Lee Hooker. De asemenea, solo-urile de chitară/clapă dintre melodii mi s-au părut superbe, nişte arii de muzică clasică (Bach, dacă nu mă înşel; s-ar putea să mă înşel totuşi) pe care Airey le-a presărat cu bucăţi de orgă şi synth crunchy… ceea ce mi-a cam stârnit un orgasm.
Şi ca să închei „recenzia acestui concert în viziunea spaicului”, eu nu îi înţeleg pe oamenii care nu îl consideră pe Steve Morse un chitarist potrivit, sau pe Ian Gillan prea rusty, sau pe cei care spun că Don Airey nu este Jon Lord. Sigur, nu este, Don Airey este Don Airey, iar solo-urile lui mi s-au părut neaşteptat de energice; per total trupa a sunat extrem de bine, chiar dacă se simte că vocea lui Gillan e îmbătrânită (de exemplu pe Space Truckin’ nu s-a încumetat să cânte refrenul la octavă, ca pe album). So what, sună foarte bine pentru vârsta lui, iar shred-urile lui Steve nu m-au scos din sărite câtuşi de puţin. Poate sunt eu prea „progresist şi liber-schimbist”, dar suntem în anul 2007; nici măcar Deep Purple nu pot să mai sune ca în ’72.
Nu m-au deranjat scurtele întreruperi de sunet, nici întârzierea trupei, nici faptul că aş fi vrut să cânte mai mult. Un singur lucru m-a deranjat foarte tare (ca un fan destul de lousy al trupei ce sunt, adică nicidecum un fanboy adevărat): nu au cântat Child In Time.
google tech talk at pub
marți, 30 oct. 2007, 11:59
Continuând ciclul post-urilor „politehnică-related”, voi povesti pe scurt cam ce s-a discutat la tech talk-ul susţinut de către românii noştri de la Google… deci da, s-a vorbit mult în română, lucru la care nu mă aşteptam. The Google people au făcut o prezentare a sistemului de fişiere distribuit cu care se lucrează la ei (GFS), care recunosc că m-a depăşit pe alocuri (în sensul că mai am ceva până să ajung să cunosc cum funcţionează un sistem de fişiere „in-depth”), plus că nu ştiu ce relevanţă a avut pentru mine prezentarea (pe scurt, că nu era timp pentru mai mult) unui FS care mă îndoiesc că va fi folosit vreodată de altcineva decât de angajaţii Google. Cu alte cuvinte, eu unul aş fi preferat ceva mai palpabil, mai interesant, despre asta puteam să citesc şi pe site-ul lor.
Pe lângă asta, s-a mai discutat (fără prea multe detalii) despre cât de faină e viaţa de angajat al companiei, despre faptul că un serviciu de-al lor nu trebuie să aibă niciodată downtime-uri şi cât de importanţi sunt userii de rând pentru cei de la Google (mda). A avut loc şi o sesiune cam scurtă de Q&A în care s-au evitat răspunsurile la întrebări aiurea de genul „nu cumva la voi ceva pute?” şi alte chestii specifice secretomaniei google [1] [2] [3]. Sper să am eu o problemă, că în ansamblu mi s-a părut un pic cam fadă toată chestia.
Ca să fiu sincer, mă aşteptam din capul locului să fie mai mult o întâlnire ce va avea ca rezultat recrutarea unor studenţi interesaţi de job decât de un „tech talk” propriu-zis, chestie care mă duce la gândul (de-a dreptul frapant gând) că ar trebui să existe mai multe conferinţe Free Software/Open Source Software-related pe la noi, doar fiindcă acolo s-ar vorbi în primul rând de software şi după aia de altceva.
yay!
luni, 27 aug. 2007, 00:50
Nici n-am ajuns bine acasă, că am dat peste o ştire care ajunge să-mi răstoarne toată perspectiva. Citiţi aici vă rog. Chiar mai e nevoie să spun ceva? Cuvintele cred că sunt de prisos.
fsck everything, I’ll be there.