spyked bricks in the wall

de amorul artei. (ii)

Voi continua articolul anterior cu încă o doză de exhibiționism cultural ori cvasi-cultural, după cum consideră fiecare, în funcție de gusturi, snobism și/sau mândrie recunoscută sau nu. E de remarcat cum chiar în plină presesiune și apoi în sesiune am reușit să găsesc câte o oră – plus minus (!!) două – pentru savurarea artei și înfruptarea cu aceasta întru satisfacerea amorului – satisfacție temporară doar; una permanentă ar însemna să-mi pregătesc deja cele patru scânduri între care să mă culc liniștit.

Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme.

Muzică:

• Deși în general nu prea mă satisfac compilațiile, am avut răbdarea și plăcerea de a asculta albumele din antologia Bitălșilor. Nu-i vorba chiar de o compilație în sensul clasic al cuvântului, cele trei albume fiind presărate cu interviuri care se mai întrepătrund din când în când cu bucăți de prestații live, rare, dese și cvasi-rare și cuprinzând material de ascultat timp de un pic mai mult de un sfert de zi fără a cădea în plictiseală.
• Chestiile gratuite nu-s musai proaste. Este și cazul release-ului Vault Archives al lui Mark Morgan, care la momentul scrierii articolului nu e disponibil pe site dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg – cei ce hostează fișierele spun că vor reveni, iar noi nu putem decât să îi credem pe cuvânt. Până atunci, pot spune că albumul m-a reintrodus brusc în universul Fallout, asta în timp ce mergeam printre hoardele de zombii de la Apaca sau în timpul unei plimbări prin pustietatea parcului Politehnicii. Și vai, cât de bine s-au potrivit decorurile.
• Discografia Flower Kings. Deși n-am ascultat încă nici jumătate din tot ce au scos oamenii (mai exact omul, mai exact Roine Stolt, cel care cântă și cu Transatlanticii [1] [2]), momentan atât sound-ul cât și stilul mi se par foarte 70s, poate chiar spre 60s, așa, un fel de renaștere a psihedelicului, dar nu psihedelic cu precădere, ci ceva mai mult rock progresiv. Revin când găsesc ceva mind-blowing de la ei.
• Road Salt One-ul al celor de la Pain of Salvation, album despre care am discutat ceva mai devreme.

Chestiuni cinematografice:

• The City of The Lost Children: am văzut că jocul cu același nume are și un film (de fapt e exact pe dos), ceea ce m-a împins spre a-l vedea, momentan o singură dată. Trebuie luat în seamă faptul că filmul n-a avut un buget extraordinar și cu toate astea a reușit să vină cu o distribuție faină, adicătelea o gașcă de actori buni, chit că cea mai mare parte din ei nu-s cunoscuți. Luăm drept exemplu pe unul din personajele principale, jucat de Judith Vittet, la acea vreme o tânără domnișoară fără experiențe anterioare notabile în lumea filmului, fapt ce nu o împiedică să joace foarte bine. Povestea e cât se poate de ciudată, aspect care pe mine a reușit să mă țină în priză de la cap la coadă, fără a fi dezamăgit vreun moment.
• Din aceeași serie a filmelor franțuzești marca Jean-Pierre am văzut apoi și Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain (Amélie, mai pe scurt), care, în ciuda faptului că e poate la fel de bun ca și cel de mai sus, dacă nu mai bun – îi las pe cei cu pricepere în domeniu să decidă -, nu m-a încălzit mai deloc la inimă. Motivul e cel mai probabil acela că genul filmului e prea nu-știu-cum pentru mine. Totuși, umorul e pe alocuri de-a dreptul savuros.
• Din sacul cu surprize al lui Quentin Tarantino am văzut Pulp Fiction, ca termen de comparație pentru filmul din post-ul anterior, știți voi, acela în care îl omoară pe Bill. La coada urmei nu le pot compara de nici o culoare, ba poate doar în privința cantității de material folosit pe post de sânge, caz în care Kill Bill iese probabil câștigător. Una peste alta mi-a plăcut și ăsta cam la fel de tare, iar morala filmului e una destul de interesantă.
• Nu îl voi neglija nici de această dată pe domnul Andrei Tarkovsky. Am avut plăcerea să văd și Nostalghia, care-i, la fel ca și celelalte două despre care am vorbit, un film în care nu se întâmplă mare lucru, dar se întâmplă într-un mod foarte intens. Personajul principal (însoțit de o blondă faină pe post de traducătoare) se încadrează în tiparul omului profund nemulțumit de lumea în care trăiește. Filmul ia sfârșit într-un stil mai degrabă asemănător cu cel al romanticilor, ceea ce m-a lăsat pe mine cu un gust fad în gură. Asta nu mă va opri totuși să văd alte filme ale sus-numitului regizor, sau să revăd Stalker.
• Grupul indivizilor avizi de filme ciudate îl salută pe Tim Burton. Am început astfel cu Corpse Bride și am continuat cu Coșmarul dinaintea Crăciunului (așa-i că sună frumos traducerea? știam eu că nu). Ceea ce m-a impresionat la ambele filme a fost atmosfera, iar cel din urmă m-a atras un pic mai mult prin povestea ceva mai bine închegată. De asemenea, coloanele sonore ale ambelor filme sunt superbe, fără alte discuții.

Cam atât momentan. Vom reveni.