spyked bricks in the wall

dominici – o3 a trilogy part 2 (2007)

Well, albumul ăsta cred că e una din cele mai neaşteptate veşti din 2007. Nu ştiu câtă lume apreciază primul album Dream Theater, dar după mine acolo stă ascunsă esenţa formaţiei şi vreo două din melodii se află în „top 10”-ul meu DT (una din ele e scrisă de Charlie Dominici). Şi uite că la aproape 20 de ani după ce a părăsit formaţia, vocalistul s-a cam plictisit de afacerile cu maşini şi s-a hotărât să se apuce din nou de muzică, la început lansând A Trilogy Part 1, o chestie trasă dintr-o bucată cu o chitară acustică şi o muzicuţă, plină de conspiraţii şi alte cadre distopice.

Mai nou domnul Charlie Dominici s-a hotărât să se reîntoarcă la prog metal (puţin ciudat, având în vedere că el se considera omul total nepotrivit pentru aşa ceva). A stat ceva timp să caute instrumentişti şi a dat peste nişte italieni dintr-un coverband Dream Theater care deja avea ceva piese compuse. Numele lor nu îmi zgândăresc deloc metafizicul, dar chitaristul pare foarte talentat şi tobarul face faţă lejer unor bucăţi destul de complexe… cât despre basist şi clăpar, nu mi se pare că s-au remarcat cu ceva anume. Per total trupa sună ceas.

N-o să detaliez conţinutul albumului, în schimb pot să spun că prima melodie, 100% instrumentală, m-a dat gata din prima. Asta şi încă câteva (Greed, The Evil Seed, School of Pain, Nowhere to Hide) sunt absolut delicioase, iar The Calling îmi sună puţin a ripoff după Honor Thy Father. În rest, asemănările cu Dream Theater sunt destul de vagi, multe bucăţi având mai mult un iz de metal european decât de prog american. Vocea lui Dominici nu seamănă cu ceea ce era pe When Dream And Day Unite, registrul fiind unul ceva mai jos, dar mult mai potrivit aş zice.

Bottom line? (damn, trebuia să ajung şi aici) Albumul nu e unul extraordinar, dar nu sună deloc prost sau outdated, în ciuda faptului că e produs de un om ce a luat o pauză lungă înainte să se reapuce de cântat. Aş fi vrut ca toate piesele să sune la fel de bine ca instrumentalul de la început (asta şi încă două melodii au fost singurele care mi-au rămas în minte de la prima ascultare). Totuşi, ar fi păcat pentru orice fan de metal progresiv (şi aici mă refer mai ales la maniacii Dream Theater) să piardă bucata asta aşa de fresh de muzică.