spyked bricks in the wall

Dream Theater – Score (2006)

După cum spuneam şi în post-ul anterior, am reuşit în cele din urmă să pun mâna pe acest minunat DVD, adicătelea ultimul material scos de Dream Theater anul ăsta. Condiţiile lansării sunt oleacă ciudate aş spune, în primul rând fiindcă oamenii sunt într-un punct de cotitură al carierei lor (sau cel puţin aşa spun ei): opt albume la activ, ruptură de contract cu fostul label şi foarte probabil o maturizare pe plan muzical, dacă se poate zice aşa. Scopul lansării e (normal) unul pur comercial, dar asta e mai puţin important. Cică e vorba despre 20th Anniversary World Tour Live, mai exact despre ultimul concert din turneu, care a avut loc la ei acasă, în New York.

Concertul propriu-zis începe cu sfârşitul de la In The Name of God, după care îşi face loc The Root of All Evil, cântat ceas, la fel ca şi I Walk Beside You. De aici încolo, melodiile se desfăşoară în ordinea cronologică a apariţiei lor, ca un fel de întoarcere în trecuturile obscure a celor de la Majesty: Another Won, după care urmează Afterlife de pe primul album oficial. De pe Images and Words vine Under A Glass Moon, iar de pe Awake au băgat Innocence Faded. Falling Into Infinity e reprezentat de o melodie care nu apare pe album, Raise The Knife (dar care sună superb), apoi The Spirit Carries On de pe SFAM. Setul al doilea al concertului începe cu Six Degrees of Inner Turbulence, cântat cu orchestră, apoi Vacant (care pe lângă faptul că e prea scurtă, e şi ea super fain cântată; doar LaBrie şi orchestra). De pe ultimul album au revenit cu The Answer Lies Within, Sacrificed Sons şi Octavarium, pe care Rudess se dă în spectacol mai tare decât de obicei. Bis-ul e reprezentat de un bătrânesc Metropolis Part I, nimic mai firesc.

Şi acum păreri despre prestaţie… Chiar nu am ce critica, sigur sunetul a fost editat după înregistrare (duh), în ceea ce priveşte aspectele tehnice totul îi perfect. LaBrie reuşeşte să cânte neaşteptat de bine şi melodiile mai vechi (gen Innocence Faded), în ciuda problemelor pe care le-a avut. Ca de obicei, oamenii fac show exact prin ceea ce cântă, nu folosindu-se de vreun showoff superficial. Îi vorba de o doză de metal progresiv care vine la fix, chiar dacă se putea să dureze un pic mai mult (două ore jumate e destul de puţin pentru Dream Theater). Pe mine ca şi fan (?) DT m-a uns la suflet.