spyked bricks in the wall

dream theater – systematic chaos (2007)

Cred că am stat ceva timp să mă întreb ce vor să spună oamenii ăştia cu „Systematic Chaos”. Mă gândeam că ar putea să fie un alt concept album, iar coperta şi celelalte materiale date publicităţii de Roadrunner cam cu ţârâita (dar destul încât să ţină fanii pe jar) mă duceau cu gândul spre un scenariu apocaliptic sau ceva de genul.

Nu-i vorba deloc despre aşa ceva. Systematic Chaos se referă la modul în care abordează nenea Portnoy, împreună cu Petrucci, Myung, Rudess şi LaBrie muzica de ceva timp încoace, adică aparent haotic, dar în realitate extrem de matematic, sistematizat. Senzaţia asta am avut-o când am ascultat The Dark Eternal Night prima dată pe YouTube, iar Constant Motion mi-a dat acelaşi feeling de „balls to the walls”; idee care pe mine sincer m-a entuziasmat, având în vedere faptul că Octavarium a fost foarte moale.

Cu toate astea, melodii precum Forsaken (probabil al doilea single de pe album), Repentance, sau chiar The Ministry of Lost Souls sunt destul de „less math, more feeling”. În realitate, albumul nu e chiar aşa de matematic cum au fost Train of Thought sau Six Degrees. L-aş compara după criteriul ăsta mai degrabă cu Awake, adică destul de metal, dar menţinându-se totuşi într-o linie mai rock, puţine melodii ajungând la complexitatea instrumentală a unui Dance of Eternity, spre exemplu. Altfel spus, cele trei melodii enumerate mai sus (dar nu numai) fac albumul destul de uşor de ascultat, dar fără a omorî dinamicitatea specifică DT. În ceea ce priveşte tematica versurilor în general, e vorba despre chestii destul de epice, mai puţin Repentance (parte din seria Glass Prison – This Dying Soul – The Root of All Evil), The Prophets of War şi Constant Motion, cea din urmă referindu-se în special la Obsessive-compulsive Disorder.

Melodia centrală a albumului mi s-a părut In The Presence of Enemies, o poveste despre pierderea şi recăpătarea credinţei, lupte interioare şi alte nebunii (a, şi the whole „dark master” thing îmi aduce aminte de Star Wars, i keep repeating that). Nu o voi analiza în detaliu, pot doar să spun că m-a prins din prima, iar eu o plasez alături de A Change of Seasons, A Mind Beside Itself, poate chiar Metropolis.

Celor care spun că albumul e prea heavy sau prea soft, că Dream Theater s-au stricat, că vocea lui LaBrie e naşpa sau că ce a făcut trupa e pur şi simplu dezamăgitor, le spun să fie sănătoşi. Mie mi se pare destul de echilibrat din toate punctele de vedere. Nu se compară cu Images and Words ca şi inspiraţie, nici nu avea cum după părerea mea, fiindcă se menţine pe linia stabilită de ei începând cu Six Degrees of Inner Turbulence, adică undeva între DT-ul clasic şi LTE. Cu toate astea, reuşeşte să rămână distinct, deci îmi e destul de greu să îl plasez pe o scară în comparaţie cu ultimele albume. Tot ce pot să spun e că depăşeşte Octavarium din mai toate punctele de vedere (mai ales că vocea lui LaBrie sună în sfârşit aşa cum trebuie). Da, îşi merită banii, mai ales din partea celor care gustă genul ăsta de prog metal.