spyked bricks in the wall

pain of salvation – remedy lane (2002)

Nu ştiu exact de unde să încep cu descrierea albumului ăsta (asta nu întâmplător, fiindcă „acţiunea” albumului are loc în sens invers, ca un flashback). Despre Pain of Salvation nu ştiu nici eu foarte multe, este vorba de o trupă de prog rock/metal (specialiştii spun că mai mult metal decât rock, nu vreau să îi contrazic) suedeză; în rest, pagina de wiki grăieşte foarte multe.

Ideea e că figura principală a formaţiei este un anume Daniel Gildenlow, un tip cu o personalitate destul de puternică şi care a compus şi aranjat cam toate albumele scoase până acum de ei. Mai toate albumele PoS au concepte interesante în spate, iar Remedy Lane nu face excepţie, plecând de la probleme serioase cum ar fi dragostea, sexualitatea şi prematuritatea. Începutul mi s-a părut un pic inspirat din Genesis (perioada Phil Collins), după care ceea ce urmează e pure prog metal.

Mi-ar lua o groază de timp să analizez toate melodiile de la un cap la altul. În orice caz, de obicei părţile dure alternează cu cele de… să le spun de melancolie, pe melodii ca Rope Ends sau Undertow (cea din urmă de fapt prezintă o creştere oarecum gradată a tensiunii). Cele două instrumentale, Remedy Lane şi Dryad of The Woods nu sunt nici de departe complexe, dar au o atmosferă aparte, iar balada Second Love m-a umplut de respect în ciuda faptului că are versuri foarte simple, aparent banale. Per total, Gildenlow a reuşit să combine tehnica şi feeling-ul într-un mod foarte frumos, iar asta se regăseşte în ultima melodie, Beyond the Pale, care face un fel de rezumat al întregului album la modul foarte agresiv.

Probabil că descrierea de mai sus nu ajută la formarea unei idei generale despre albumul PoS, nici nu are cum. Poate că cea mai bună metodă ar fi să daţi play şi apoi „repeat album”, la fel cum am făcut eu. Şi cu riscul de a atrage multe guri rele care spun că nu se compară cu vreun clasic (The Wall, să spunem), îndrăznesc să afirm că Remedy Lane merită ascultat din plin. Nu îi dau absolut nici un calificativ, singurul lucru obiectiv pe care îl pot spune e că vocea lui Gildenlow e superbă (nu fac comparaţii cu alţi vocalişti, e pur şi simplu super tare), la fel şi solo-urile lui de chitară. Oh well…