spyked bricks in the wall

pain of salvation – road salt one (2010)

Am scris prima dată la modul serios (cât de serios pot să scriu pe blog-ul ăsta) despre PoS acum aproape doi ani și jumătate, pe vremea când nu știam mare lucru despre ei și albumele lor, discutând pe scurt despre un album care a ajuns să îmi marcheze destul de tare nervul muzical. La fel au făcut apoi și Entropia, BE sau The Perfect Element, Part I. Mă voi referi cu precădere la cel din urmă, care poate fi considerat cel puțin la fel de bine gândit ca Remedy Lane; însă nu din cauza asta, ci fiindcă e exclus să se poată vorbi despre seria Road Salt fără a avea TPE/Scarsick în vedere.

Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw.

Road Salt – cu siguranță Road Salt One, mai departe pot doar să speculez – merge de data asta pe firul personajului de sex feminin; nu îndrăznesc să îi spun și slab, acest aspect nefiind o regulă demnă de cartea „hai să înțelegem femeile”. Ea – fată, femeie, soră, curvă, nevastă, mamă și ce-o mai fi – e luată, crăcănată, desfăcută și analizată pe toate părțile, din mai multe puncte de vedere: printr-o așa-zisă introspecție, dar și la persoana a doua și a treia, atât din perspectiva relației cu bărbatul decăzut din TPE cât și la modul general. Și nu știu cum și de unde, dar brusc răsare și lait motivul albumului, drumul, care nu-i altceva decât un drum al decăderii Ei în ochii bărbaților, ai societății și, poate cel mai dureros, ai sinelui.

Trecând la partea care de obicei ori mă impresionează destul de tare încât să merite o analiză (sau mai tare de atât), ori mă lasă rece într-atât încât nu mai ascult albumul a doua oară – v-ați prins, este vorba de muzică -, am trecut destul de rapid peste șocul prog-ului PoS-ian; poate din cauză că domnul Gildenlöw are dreptate și formația lui e de fapt rock progresiv la fel cum România e țară latină; adicătelea genul trupei se constituie dintr-o supă de stiluri omogenizate destul de bine încât să sune natural.

Prima impresie a fost aceea că, uite, Pain of Salvation s-au apucat de blues, încă mult mai mult decât pe BE, unde aveau o singură melodie de genul. De fapt cvasi-gospel-ul ăsta se regăsește la fel de bine pe Of Dust. Însă blues-ul propriu-zis sare în ureche încă de pe prima melodie, No Way, și încă cum, și se continuă lejer pe She Likes To Hide, revenind apoi pe Tell Me You Don’t Know, care-i un blues rock cât de blues rock poate fi blues rock-ul.

Nu știu cum a fost segmentat albumul, însă, dacă prima lui jumătate este liniștită, cu ocazionalele ieșiri de natură chitaristico-sexualicească prin părțile esențiale (doar am spus că-i cu blues), a doua parte începe într-un mod ce dă în satiră sau poate un pic spre tragicomedie (alegerea temei și interpretarea sunt la fix făcute, să ne înțelegem) și continuă în stilul clasic PoS, care o fi ăla; oricum, cu bucăți curate, intense rupte de bucăți murdare și mai intense decât cele dintâi. Atât Darkness of Mine, Linoleum, cât și Where It Hurts sunt dure, apăsate, cu o scurtă pauză de Curiosity între ultimele două. Apoi Innocence, care se aude de la o poștă că împrumută bucăți mici tematice din Song for The Innocent și Falling, dar și cumva din Flame to The Moth, încheie albumul într-un mod destul de ciudat, mult mai puțin categoric decât finalurile precedente.

Am lăsat câteva din melodii la coadă, nu fiindcă ar fi prea proaste, ci dimpotrivă, fiindcă mi s-au părut deosebit de bune. Se dă una bucată Sisters, care prezintă o povestioară despre cum ar fi fost dacă ar fi fost – sau poate chiar a fost – pe un fundal sonor superb. Apoi se combină cu Road Salt, prima melodie de pe album pe care am avut răbdarea să o ascult (poate și fiindcă e așa de scurtă) cap-coadă, cântată de un Daniel cu cercei și ochi albaștri (foarte logic, el de fapt jucând un rol acolo, fără să mai pun la socoteală faptul că probabil râdea în sinea lui de privitorii confuzi), dar care m-a prins instantaneu tocmai fiindcă e de o simplitate și melodicitate cum mai rar vezi în ziua de azi. La astea se adaugă Where It Hurts, menționată mai sus, obținându-se un orgasm muzical cum mie doar Pain of Salvation au reușit să îmi mai ofere (nu că alte formații nu mi-ar fi oferit ceva așa de intens, atât doar că nimic nu a fost în genul ăsta). E demn de amintit faptul că toate melodiile de pe album merită savurate din plin, în ciuda faptului că albumul nu curge neapărat liniar.

Voi încerca să închei prin a spune ce m-a deranjat la release-ul ăsta. Nu m-a zgâriat nicidecum faptul că trupa și-a schimbat stilul; ăsta-i un lucru foarte bun pentru evoluția lor pe plan muzical, mai ales că materialul e fresh și nu doar o reciclare a lucrărilor anterioare. Aveau de unde, mai ales că Road Salt e legat strâns de cele două menționate la începutul articolului. Nici faptul că le-a luat atât de mult să îl lanseze nu e o problemă. Nu înțeleg însă de ce tocmai Linoleum a ajuns EP, melodia nefiind un punct forte. De asemenea, albumul are melodii scurte și e scurt, ceea ce nu e foarte grav, având în vedere că lansarea albumelor metal pe bucăți e un fel de trend al anului 2010 (a se vedea ultimele producții Devin Townsend). Apropo de asta, tot răul e spre bine, deoarece în octombrie vom avea parte de Road Salt Two.