jurnal de călătorie: suedia

luni, 24 sept. 2012, 23:25

În urmă cu câteva săptămâni am avut atât ocazia cât și timpul liber de a pleca într-o scurtă — ceva mai scurtă decât mi-aș fi dorit — călătorie în anumite părți ale Scandinaviei, mai exact într-un oraș din partea sud-estică (Östergötland) a Suediei, Linköping. Mi-am petrecut timpul de acolo după cum urmează: prima și ultima zi au fost rezervate drumului efectiv România-Suedia și invers, în a doua și penultima zi m-am plimbat prin oraș și am văzut un meci de hochei, în a treia zi am fost într-o scurtă excursie în Stockholm, iar în a patra zi am vizitat muzeul aviatic din Linköping.

Arlanda, vedere din interior.

Primul contact cu Suedia l-am avut în aeroportul Arlanda, care-i un fel de Otopeni de-al lor, chit că mult mai mare. Mi-am petrecut astfel prima după-amiază plimbându-mă prin dânsul, care-i mai degrabă un aeroport-gară-autogară din care se poate călători bănuiesc în toată țara. Lângă gară, unde am așteptat trenul către Linköping, se găsesc mai toate restaurantele și barurile din Arlanda, inclusiv eternul și fascinantul McDonald’s, care-i la fel ca cel din România din toate punctele de vedere cu excepția prețurilor, în principiu de două-trei ori mai mari. Raportul se aplică în privința majorității localurilor din Suedia, o masă decentă învârtindu-se în jurul a o sută de coroane (cam 15$), asta atunci când nu sare la dublu sau peste.

Trecând peste șocul noutății de a fi într-o țară în care toată lumea vorbește o limbă complet străină [i], am reușit să îi conving pe vânzători/controlori să mă abordeze în engleză, ceea ce nu-i impresionant având în vedere că Suedia e americanofilă de fel. Aparent pe căile lor ferate circulă două tipuri de garnituri, din care unele mai vechi, care seamănă izbitor de mult cu cele ale CFR-ului inclusiv în ceea ce privește igiena vagoanelor — ok, cele din Suedia sunt o idee mai curate totuși.

În continuare o să iau la bani mărunți cele două locuri importante văzute în Suedia, anume orașul Linköping și capitala Suediei, împreună cu tot ce am putut să admir printr-însele. (mai mult…)

  1. Dacă aduci un francez sau un spaniol în România, mai reușește să prindă unul-două cuvinte, dar suedeza e practic indescifrabilă pentru un român. Cea scrisă e evident mai ușor de prins; mi-am dat seama repede că nästa e un „next” de-al lor, iar vocea înregistrată din tren vorbea destul de răspicat, cât să înțeleagă și unul care abia a auzit limba. [↩]

de amorul artei.

duminică, 25 apr. 2010, 22:28

[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)