când dăunează clasificarea
sâmbătă, 30 iun. 2012, 16:53
Titlul reprezintă în același timp o întrebare și un răspuns; e întrebare în sensul că formulează o problemă – chit că problema în sine pune în evidență unele non-probleme -, lăsând în același timp loc unui răspuns. Nu cred că e foarte greu să înțelegem ce e clasificarea: considerăm o mulțime de obiecte având fiecare anumite proprietăți, iar pe baza proprietăților ne apucăm să organizăm obiectele în submulțimi, uneori disjuncte și alteori ba.
Clasificarea e o unealtă foarte utilă minții umane, pentru că ia proprietăți posibil chiar continue – cum ar fi de exemplu intervalul tuturor frecvențelor câmpului electromagnetic – și le discretizează, împărțindu-le într-un număr de categorii (eu le voi numi totuși clase pe parcursul textului) distincte, ușor digerabile de către persoana medie – de exemplu undele electromagnetice pot fi detectabile sau nu de ochiul uman, iar cele detectabile se împart în culori fundamentale. Știința calculatoarelor relevă cel puțin două situații folosind clasificarea. Una din ele e modelul programării orientate pe obiecte, unde orice este un obiect iar fiecare obiect aparține unei clase, iar cealaltă e învățarea automată, ai cărei algoritmi se ocupă deseori cu împărțirea pe căprării.
Totuși clasificarea poate fi dăunătoare intelectului în anumite cazuri. Un caz este acela în care dânsa duce la suprageneralizări, chestie care se întâmplă mai des decât ne-am aștepta, pentru că nimeni nu are cum să cunoască toate aspectele fiecărui domeniu în cel mai mic detaliu, iar aici învățarea inductivă eșuează groaznic. Un alt aspect ține strict de psihologia indivizilor sau uneori a maselor, psihologie care tinde să se opună schimbării de paradigmă, ajungându-se astfel la situații aberante cum ar fi judecarea persoanelor după orientarea lor sexuală într-un context în care aceasta e lipsită de relevanță. (mai mult…)
random xx.02.11 facts
duminică, 27 feb. 2011, 15:16
Februarie este, din latină, luna purificării, a purgației, sub diferitele ei forme. Tot februarie este, din română, luna făuritorului, mic sau mare, nu contează. Pentru subsemnatul, februarie a fost luna în care s-au adunat draft-uri, scrieri neterminate, idei împachetate în idei derivate din alte idei. Tot februarie a marcat momentul când m-am gândit că iarna și-a petrecut deja cam mult timp în oasele mele și că profunzimea gândirii poate fi abandonată în favoarea aceleiași profunzimi, da’ altfel.
Până una alta, și în februarie s-au întâmplat chestii:
- Cred că se face cam un an de când am scris ultima dată despre blues-ul românesc. Toate bune și frumoase, dar cândva în prima jumătate a lunii am avut plăcerea să trec prin Big Mamou, unde chiar de asta am avut parte, adicătelea blues cum numai la noi se cântă. Și cum pentru mine blues-ul românesc înseamnă cam două-trei lucruri care de fapt sunt vreo zece, adică Cyfer, Nightlosers și încă câteva, am picat fix când s-au apucat să cânte Cyfer și Hanno. Fiindcă uite, la noi se întâmplă (și) lucruri faine.
- Weekend-ul trecut am dat pe la AI-MAS Winter Olympics. Am văzut mult sub jumătate din evenimentele din orar, de remarcat fiind tech talk-ul lui Andrew Moedinger despre învățarea priority inbox-ului din gmail. M-am plimbat puțin și pe la standurile universităților, astfel că mi-am clătit ochii la câteva gadget-uri în adevăratul sens al cuvântului, iară nu cum sunt prostiile de la Apple. Lumea a fost destulă, dată fiind mediatizarea evenimentului. Din studențime au venit cei interesați de inteligență artificială și (mai mult) de Adobe/Facebook/Google, iar părinții cu odrasle de circa zece ani bănuiesc că au aflat de la televizor, prin nu știu ce minune, fiindcă tot ce am văzut eu pe canalele TV românești a fost un interviu cu Andrei Alexandrescu (care apropo, a făcut și alte lucruri decât să ajungă „românul care lucrează cot la cot cu Mark Zuckerberg”, lucruri cel puțin la fel de importante) și încă unul cu domnița care se ocupa cu recrutarea pentru Google, nu-i mai rețin numele. Dar bun, uite că la noi chiar se întâmplă lucruri faine.
- Din categoria „hai să vă arăt cât de mult mă ocup io de blog și nu-l las să putrezească”, mi-am făcut update la versiunea 3.1 de wordpress, versiune care de data aceasta poartă numele lui Django, în spiritul tradiției dezvoltatorilor de a-și boteza release-urile după artiști de jazz.
- Deoarece devin deja un obicei link-urile către /. – și nu de orice fel, ci link-uri către chestii interesante, geeky și eventual pe care nu le înțelege mai nimeni -, știrea bombă în această lună este rezolvarea de către un matematician oarecare a problemei distanțelor distincte a lui Paul Erdős. Pentru cei cu ceva mai multă răbdare, articolul la care se face referire în link explică destul de frumos problema. Fiindcă și la ei se întâmplă lucruri faine.
- Nimic nu s-a schimbat față de anii trecuți în ceea ce îl privește pe nenea Valentin, Sf. Dar dat fiind faptul că anul ăsta nu vreau să mai fiu hater, las, cel puțin până la anul, subiectul în pom cu o ilustrație cât se poate de grăitoare a celebrului Oatmeal.
Deoarece faptele din ianuarie au fost mai arbitrare decât cele din luna curentă, promit ca în martie să revin cu o mulțime de lucruri de o arbitraritate – iată că există echivalent în limba română pentru „randomness” – acceptabilă. Șforța fie cu voi.
stop
luni, 23 mart. 2009, 10:50
Cum stăteam eu ieri dimineață chiaun prin bucătărie, aud brusc la radio o chitară și o voce care sunau cu jale. La o ascultare mai atentă îmi dau seama că e Stop, însă vocea nu era în nici un caz a lui Sam Brown.
După o scurtă căutare am aflat că interpretarea, una destul de recentă, este a lui Joe Bonamassa. Melodia asta îmi frânge inima (eu de obicei nu am așa ceva, dar acum chiar nu am de ales) și mi-o lipește la loc mai rău ca o femeie după care își frâng gâtul toți tipii. Nu știu ce să mă mai fac.
7a.m. blues
miercuri, 16 ian. 2008, 22:51
Din străfundurile subconştientului a sărit acest mic text (o altă piesă din puzzle).