spyked bricks in the wall

rapture of the deep in romania

[recenzie scrisă (la cerere) pe nedigerate, de către un om obosit; scuzaţi vă rog incoerenţa]

La aproximativ jumătate de oră (+ 15 minute cât îmi ia să postez) din momentul scrierii a luat sfârşit concertul de pe stadionul Cotroceni susţinut de către cei de la Deep Purple. În deschidere au cântat o româncă pe nume Joanna (Ioana, mai pe româneşte) şi Rareş Totu cu ai lui Midnight Express. Vocalista a sunat superb, nou-venitul membru Nicu Patoi mi-a adus un zâmbet pe faţă iar cover-ul după Rock Me m-a uns la suflet. Deschiderea a fost cam scurtă, din motive mai mult sau mai puţin obiective, iar pauza dintre aceasta şi prestaţia celor de la DP a fost destul de mare.

Concertul propriu-zis… a început cu un medley, după care Into The Fire mi-a cam dat foc la inimoara de spaic. Au urmat melodii precum title-song-ul ultimului album, Rapture of The Deep, Woman In Tokyo, Perfect Strangers, Knocking at Your Back Door, the amazing Lazy sau Space Truckin’. Concertul s-a încheiat (aşa cum mă aşteptam) cu Smoke on The Water, iar encore-ul (bis-ul, mai pe latineşte) a cuprins Hush şi un Black Night drăguţ, cu aluzii ale lui Steve Morse la ZZ Top/John Lee Hooker. De asemenea, solo-urile de chitară/clapă dintre melodii mi s-au părut superbe, nişte arii de muzică clasică (Bach, dacă nu mă înşel; s-ar putea să mă înşel totuşi) pe care Airey le-a presărat cu bucăţi de orgă şi synth crunchy… ceea ce mi-a cam stârnit un orgasm.

Şi ca să închei „recenzia acestui concert în viziunea spaicului”, eu nu îi înţeleg pe oamenii care nu îl consideră pe Steve Morse un chitarist potrivit, sau pe Ian Gillan prea rusty, sau pe cei care spun că Don Airey nu este Jon Lord. Sigur, nu este, Don Airey este Don Airey, iar solo-urile lui mi s-au părut neaşteptat de energice; per total trupa a sunat extrem de bine, chiar dacă se simte că vocea lui Gillan e îmbătrânită (de exemplu pe Space Truckin’ nu s-a încumetat să cânte refrenul la octavă, ca pe album). So what, sună foarte bine pentru vârsta lui, iar shred-urile lui Steve nu m-au scos din sărite câtuşi de puţin. Poate sunt eu prea „progresist şi liber-schimbist”, dar suntem în anul 2007; nici măcar Deep Purple nu pot să mai sune ca în ’72.

Nu m-au deranjat scurtele întreruperi de sunet, nici întârzierea trupei, nici faptul că aş fi vrut să cânte mai mult. Un singur lucru m-a deranjat foarte tare (ca un fan destul de lousy al trupei ce sunt, adică nicidecum un fanboy adevărat): nu au cântat Child In Time.