de amorul artei (v)
marți, 18 ian. 2011, 20:50
Ei, da, dragii spaicului, voi începe postările pe anul 2011 făcând ceea ce n-am mai făcut de ceva timp încoace, mai exact datul în cititor cu lista mai mult sau mai puțin plictisitoare de materiale artistice – limitate, bineînțeles, la cele non-pornografice, ținând cont de faptul că pornografia, cu câteva excepții, nu intră în categoria definită în primul articol din serie drept artă – în speranța de a-l inspira într-un fel sau altul. Așadar, cum și cât de mult mi-am mai lărgit eu orizonturile artistice de data trecută și până acum? Nu cu mult, dar să vedem cum:
- M-am delectat cu o selecție oarecare din discografia Opeth. Nu dau detalii, însă până în iunie sper să revin cu cel puțin un review.
- Am mai discutat despre Arjen Lucassen și talentul său de a crea opere rock superbe. Ei, am avut plăcerea să ascult discografia Star One, discografie formată din două albume mari și late, unul din ele lansat chiar anul trecut, adicătelea acum câteva luni. (mai mult…)
de amorul artei (iv)
vineri, 10 sept. 2010, 15:27
În spiritul postărilor anterioare, voi continua cu ceea ce am ascultat/văzut/citit în ultima vreme (
), cu mențiunea că aceasta este o submulțime a mulțimii chestiilor pe care am vrut să le ascult/văd/citesc (
). Complementul lui în raport cu , pe care îl vom nota cu 
, satisfăcând binecunoscuta relație 
, reprezintă astfel mulțimea chestiilor pe care mi-am dorit să le consum dar nu am reușit, limitat fiind de diverse limitări, care sunt, că-s probabil peste patruzeci și două, care este (răspunsul).
Ce am ascultat; destul de multe, dar mă voi rezuma momentan la două-trei, pentru a nu mă lungi:
- Ark – Burn The Sun, a cărui recenzie vă invit să o citiți chiar aici, pe blog.
- Ceva din discografia formației suedeze Beardfish. La fel ca în cazul The Flower Kings, fiți pe fază, trebuie să apară pe aici ceva legat de asta. (mai mult…)
de amorul artei. (iii)
miercuri, 11 aug. 2010, 21:21
Mă gândeam mai deunăzi cum eu am mai comis în trecutul cel trecut post-uri de așa-zisă „masturbare intelectuală” ori „exhibiționism (cvasi-)cultural” – spuneți-i cum doriți. Articolele cu pricina sunt pe aici pe undeva, pentru asta am tag-uri, categorii și facilitate de căutare, mai mult decât necesar.
În orice caz, cu amorul față de așa-zisa artă – ce-o mai fi și aia – am ajuns deja la al treilea episod, fără număr să trăiască. Nu am văzut, citit sau ascultat mare lucru între timp, deci vom epuiza subiectul destul de repede. (mai mult…)
de amorul artei. (ii)
sâmbătă, 3 iul. 2010, 13:11
Voi continua articolul anterior cu încă o doză de exhibiționism cultural ori cvasi-cultural, după cum consideră fiecare, în funcție de gusturi, snobism și/sau mândrie recunoscută sau nu. E de remarcat cum chiar în plină presesiune și apoi în sesiune am reușit să găsesc câte o oră – plus minus (!!) două – pentru savurarea artei și înfruptarea cu aceasta întru satisfacerea amorului – satisfacție temporară doar; una permanentă ar însemna să-mi pregătesc deja cele patru scânduri între care să mă culc liniștit.
Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme. (mai mult…)
de amorul artei.
duminică, 25 apr. 2010, 22:28
[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]
Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.
Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul – sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)