van der graaf generator – trisector (2008)
sâmbătă, 14 iun. 2008, 16:09
Am aflat cu ceva întârziere de acest album (lăsam de înţeles în review-ul făcut la 01011001 că aştept alte bucăţi bune de prog anul ăsta) lansat prin martie, cu atât mai mult cu cât nu mă aşteptam să vină de la una din trupele care au adus contribuţii esenţiale la rock-ul progresiv. Denumirea „Trisector” s-ar putea să spună mai multe lucruri: pe de o parte s-ar putea referi la teorema aia genială a lui Morley (cel puţin aşa reiese din coperta albumului); pe de altă parte, se referă la faptul că VDGG au rămas acum în formulă de trio, după plecarea saxofonistului David Jackson din trupă.
Intro-ul este un instrumental care debutează într-o notă improvizaţională, continuând cu nişte riff-uri de chitară simpatice, în ciuda faptului că nu sunt deloc tehnice. A doua melodie, Interference Patterns, m-a impresionat plăcut, abordând o tematică geeky, mai exact fenomenul de interferenţă în contextul fizicii cuantice (e menţionat şi experimentul Michelson-Morley, poate nu întâmplător). O altă melodie care mi-a atras atenţia, Drop Dead, e un rock tune cu o chitară foarte faină. Melodia mea preferată cred că e Only In A Whisper, din cauza tentei jazzy/improvizaţionale, a versurilor geniale şi a clapei divine. All That Before continuă în măsuri atipice, iar Over The Hill se doreşte a fi piesa centrală a albumului, o piesă prog foarte bine lucrată, cu multe suişuri şi coborâşuri. Totul ia sfârşit cu (We Are) Not Here, bucată un pic ciudată cu temă clar pesimistă.
Atmosfera generală se învârte în jurul sunetului de orgă şi uneori a acordurilor de pian. Nu ştiu de ce, dar nu am simţit deloc lipsa saxofonului de pe alte albume VDGG. Peter Hammill, Hugh Banton şi Guy Evans au reuşit să echilibreze foarte bine şirul melodiilor, astfel că nu am apucat să mă plictisesc deloc. Modul în care se schimbă măsurile şi melodicitatea m-au făcut să simt acel stil specific Van Der Graaf, iar vocea lui Hammill, deşi îmbătrânită, se ţine neaşteptat de bine. Una peste alta, albumul (altul cu formă rotundă) nu se compară cu un H to He Who Am The Only One, dar mi s-a părut ascultabil încă din primul moment, and I enjoy every moment of it. Chiar nu m-ar fi supărat dacă îl făceau un pic mai lung.
1st of june 2008
duminică, 1 iun. 2008, 19:03
… şi am un chef nebun să împărtăşesc celor din jur ce am mai făcut în ultimul timp/ce fac/ce voi face. După un week-end în care am băut de n-am mai putut (cel puţin după standardele mele), a urmat o săptămână de masturbare mentală ce a constat în o temă la proiectare logică (circuite) condimentată cu matematici pe ici-colo (Laplace transform, yaaay!), plus de terminat tema la metode numerice (din nou circuite). Şi le-am terminat pe toate, şi mă doare capul şi nu mai am chef nimic deşi ar trebui să mai învăţ ceva la metode numerice. Who cares. A, şi am descoperit în bibliotecă o carte de prin anii ’70, scrisă de nişte ruşi, dar în engleză, care are cam toată analiza clasică explicată (inclusiv analiză numerică). And i love it, thank you mom.
Şi hammond-ul lui Arjen e genial.
P.S.: Azi n-am votat şi n-am de gând. Să-mi fie ruşine.
john mclaughlin & the 4th dimension – 15.05.08, sala palatului
vineri, 16 mai 2008, 19:47
După cum am anunţat într-un post anterior, am fost să îl văd pe nenea John McLaughlin, al cărui fan nu pot să spun că sunt, dar ţinând cont că omul a cântat cu Miles Davis şi mai apoi cu Mahavishnu Orchestra, s-ar putea spune că e un nume de referinţă în domeniul jazz şi fusion. Cu el au mai venit una bucată bassist (Dominique Di Piazza), un tobar de culoare (Mark Mondesir) şi un clăpar, respectiv percuţionist/a doua tobă (Gary Husband).
După cum spunea chiar J. McLaughlin, „these guys can play anything”. Nu au cântat chiar orice, ci un fusion foarte fain (mă aşteptam să fie în setlist şi melodii cu influenţe orientale – ceva în genul a ceea ce a cântat McLaughlin la Crossroads Festival – dar aici nu a fost cazul), plecând de la o melodie grea şi continuând cu câteva piese ceva mai echilibrate între jazz şi rock, pe care le-am digerat parcă mai uşor pe parcursul concertului. Totul a culminat cu ultima bucată dinaintea encore-ului, în care Gary Husband a ţinut să facă praf într-un mod elegant cinele, tom-uri, beţe de tobe şi ce elemente de percuţie mai avea el pe acolo, într-un dialog superb cu Mr. Mondesir. Bis-ul a fost unul scurt, iar al doilea bis, chiar la insistenţele publicului, nu a fost.
În ceea ce priveşte tehnica nu prea am ce comenta: ritmică flawless (mai ales ţinând cont că peste jumate din conţinutul melodiilor e înţeles doar de ei), tehnică echilibrată (deşi McLaughlin e destul de tehnic, am surprins chiar câteva momente blues la el, cu un feeling foarte fain), frazaj impecabil şi sunet la fel. În ceea ce priveşte sunetul, am observat în special un Macbook + un Roland Synth la clăpar şi o chitară cu formă de strat (mă îndoiesc că ar fi fost chiar strat) cu două humbuckere (în neck şi în bridge) şi un bridge foarte solid cu o bară de tremolo folosită din plin. Ca de obicei, John McLaughlin nu îşi trece semnalul prin amp (el ştie exact prin ce – cel mai probabil printr-un PC); totuşi sunetul (per total) a fost foarte bun, mai fain decât la orice concert rock la care am fost.
Au fost şi câteva momente mai atmosferice, şi câteva presărate cu sunete sintetice (sequencer! Melodia se numeşte Hijacked)… dar mă opresc aici. A durat destul de mult (două ore), dar mie mi s-a părut scurt. Sper să mai avem aşa ceva pe la noi (Allan Holdsworth, anyone?).
the problem with media players
sâmbătă, 21 iun. 2008, 17:21
is that none of them implement a tolower function:
Sper să pot să fac un review pentru Banshee cât mai curând.