ark – burn the sun (2001)

duminică, 5 sept. 2010, 15:58

Următorul album ce-l consider demn de o recenzie (după Road Salt One), adică albumul de față, este tot al unei formații de sorginte nordică. Ark, căci așa îi spune trupei, este copilul a trei oameni: Tore Østby la chitară, John Macaluso în rolul tobarului și nu în ultimul rând Jørn Lande drept vocal. Celor trei – din care doi norvegieni, la fel ca și naționalitatea proiectului în sine – li se adaugă alți doi muzicieni, mai exact Randy Coven și Mats Olausson, în calitate de bassist și respectiv clăpar.

Trebuie menționat în paranteză faptul că albumul anterior al celor trei – fiindcă la acea vreme formația conținea doar primii trei membri – a fost foarte bine primit de către fanii metalului progresiv, fiind ceva cu totul și cu totul inedit în contextul sfârșitului anilor ’90. Cu doi ani mai târziu, Burn The Sun și-a propus să ducă mai departe tot ceea ce înseamnă Ark, începând în forță cu Heal The Waters, melodie din care mustește încă din primele secunde progresivul, printr-o improvizație de baterie. (mai mult…)

de amorul artei. (iii)

miercuri, 11 aug. 2010, 21:21

Mă gândeam mai deunăzi cum eu am mai comis în trecutul cel trecut post-uri de așa-zisă „masturbare intelectuală” ori „exhibiționism (cvasi-)cultural” – spuneți-i cum doriți. Articolele cu pricina sunt pe aici pe undeva, pentru asta am tag-uri, categorii și facilitate de căutare, mai mult decât necesar.

În orice caz, cu amorul față de așa-zisa artă – ce-o mai fi și aia – am ajuns deja la al treilea episod, fără număr să trăiască. Nu am văzut, citit sau ascultat mare lucru între timp, deci vom epuiza subiectul destul de repede. (mai mult…)

de amorul artei. (ii)

sâmbătă, 3 iul. 2010, 13:11

Voi continua articolul anterior cu încă o doză de exhibiționism cultural ori cvasi-cultural, după cum consideră fiecare, în funcție de gusturi, snobism și/sau mândrie recunoscută sau nu. E de remarcat cum chiar în plină presesiune și apoi în sesiune am reușit să găsesc câte o oră – plus minus (!!) două – pentru savurarea artei și înfruptarea cu aceasta întru satisfacerea amorului – satisfacție temporară doar; una permanentă ar însemna să-mi pregătesc deja cele patru scânduri între care să mă culc liniștit.

Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme. (mai mult…)

pain of salvation – road salt one (2010)

joi, 3 iun. 2010, 00:18

Am scris prima dată la modul serios (cât de serios pot să scriu pe blog-ul ăsta) despre PoS acum aproape doi ani și jumătate, pe vremea când nu știam mare lucru despre ei și albumele lor, discutând pe scurt despre un album care a ajuns să îmi marcheze destul de tare nervul muzical. La fel au făcut apoi și Entropia, BE sau The Perfect Element, Part I. Mă voi referi cu precădere la cel din urmă, care poate fi considerat cel puțin la fel de bine gândit ca Remedy Lane; însă nu din cauza asta, ci fiindcă e exclus să se poată vorbi despre seria Road Salt fără a avea TPE/Scarsick în vedere.

Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw. (mai mult…)

de amorul artei.

duminică, 25 apr. 2010, 22:28

[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)