vineri, 30 sept. 2011, 17:35
Dream Theater au fost, cel puțin în ultimii zece ani, genul de formație care a stârnit păreri foarte împărțite. Mulți fani s-au plâns că stilul DT nu e destul de „metal”, alții au cerut progresiv, cât mai mult prog, prog pe pâine dacă se poate, ce-o mai fi și ăla. Membrii formației au ajuns la un moment dat să fie atât de iritați de aspectul ăsta încât au scris melodii întregi pe temă. Oricum, până la urmă și-au făcut muzica tot cum le-a venit lor.
Trebuie să mărturisesc că după un Octavarium pe care am ajuns să-l plac foarte tare, un Systematic Chaos bunicel și un Black Clouds and Silver Linings care m-a lăsat rece (motiv pentru care nici nu i-am dedicat un articol), nu aveam nici un fel de așteptări de la A Dramatic Turn of Events. Surpriza a fost (cu mult timp înaintea apariției albumului) înlocuirea lui Mike Portnoy cu Mike Mangini, schimbare care mi s-a părut singura speranță a formației de a veni cu ceva cu adevărat nou. Nu e ca și cum Mangini ar fi participat efectiv în concepția albumului – într-un mod oarecum similar cu situația lui Jordan Rudess pe Scenes From A Memory -, dar asta înseamnă că măcar ceilalți trei membri au avut mai mult loc pentru a da cu creionul pe portativ. (mai mult…)
duminică, 5 sept. 2010, 15:58
Următorul album ce-l consider demn de o recenzie (după Road Salt One), adică albumul de față, este tot al unei formații de sorginte nordică. Ark, căci așa îi spune trupei, este copilul a trei oameni: Tore Østby la chitară, John Macaluso în rolul tobarului și nu în ultimul rând Jørn Lande drept vocal. Celor trei – din care doi norvegieni, la fel ca și naționalitatea proiectului în sine – li se adaugă alți doi muzicieni, mai exact Randy Coven și Mats Olausson, în calitate de bassist și respectiv clăpar.
Trebuie menționat în paranteză faptul că albumul anterior al celor trei – fiindcă la acea vreme formația conținea doar primii trei membri – a fost foarte bine primit de către fanii metalului progresiv, fiind ceva cu totul și cu totul inedit în contextul sfârșitului anilor ’90. Cu doi ani mai târziu, Burn The Sun și-a propus să ducă mai departe tot ceea ce înseamnă Ark, începând în forță cu Heal The Waters, melodie din care mustește încă din primele secunde progresivul, printr-o improvizație de baterie. (mai mult…)
… doar că de data asta am folosit unelte acceptate în lumea largă ca fiind „entertainment”, și nu matematici. Lista-i lungă, așa că voi începe cât mai repede, să nu-mi uit ideea:
- Citit wigu, un comic despre aventurile unui copil care se bagă în tot felul de năzbâtii;
- Citit Gunnerkrigg Court, un al doilea comic, de data asta despre o copilă care se bagă în tot felul de năzbâtii, asemănătoare cu ale copilului de mai sus, dar nu chiar la fel;
- Citit o a treia bandă desenată, Scary Go Round, despre o gagică ucisă și readusă la viață sub forma unui zombie, dar care reușește până la urmă să învie și să se bage în cele mai ciudate belele de pe lumea asta (zău, pe ce lume trăiesc);
- Ascultat cele două albume ale grupului OSI. Frumos, interesant, trebuie să mai ascult de câteva ori, altfel nu mă simt bine;
- Ascultat oleacă de Joe Pass. Nu comentez, las doar muzica să vorbească;
- Nu am ascultat încă, dar urmează să ascult ceva Genesis, că au un album care e top rated pe progarchives și, spre rușinea mea, nu am auzit mare lucru de la ei în existența-mi de până acum;
- Nu am citit încă, dar urmează să citesc Brave New World, fiindcă… nu știu de ce, dar mi-a fost recomandată mai demult, iar acum am chef de distopii.
Firește că nu pun la socoteală alcoolul, LSD-ul, femeile și alte chestii cu care mă ocup eu în timpul liber; astea sunt de la sine înțelese… right.