haken – visions (2011)
luni, 10 dec. 2012, 19:07
În urmă cu un an analizam proaspăt apărutul A Dramatic Turn of Events al celor de la Dream Theater, pe care din câte îmi amintesc l-am primit cu plăcere și l-am pus pe lista mea a albumelor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mărturisesc că după vreo două-trei luni de ascultare masivă, albumul cu pricina a rămas abandonat în colecția mea de muzici și nici nu simt momentan în vreun fel nevoia să îl reascult. Ăsta nu-i musai un semn rău; aștept cu interes următorul album Dream Theater, însă știu că o să prefer oricând un Scenes From a Memory unui Dramatic Turn of Events, pentru că na, cel dintâi mi-a rămas întipărit adânc în memorie, în timp ce din cel din urmă abia dacă am rămas cu câteva nume de melodii.
Într-o cu totul altă ordine de idei, acum destul de multe luni Andrei îmi povestea că e în căutare de rock progresiv ceva mai nou și mai agresiv, și că a dat peste unii, Haken. Primul rezultat al căutării pe Youtube a fost un clip conținând întreg albumul numit Visions, pe care l-am ascultat în treacăt de la un capăt la altul, rămânând cu o impresie similară cu cea dată de albumul Dream Theater de mai sus: oamenii clar fac o muzică mișto, însă ar părea că genul ăsta de metal progresiv începe să devină uzat. Pur întâmplător Visions a fost scos pe piață la nici o lună după A Dramatic Turn of Events, ceea ce ar putea justifica cu atât mai mult comparația între cele două.
Apoi am început să mă înteresez în legătură cu Haken, care se pare că sunt o trupă din Marea Britanie, formată din niște indivizi oarecare, șase la număr, într-o formulă destul de obișnuită pentru formațiile de metal progresiv: o baterie, un bas, o voce, o clapă, o chitară, plus un chitarist/clăpar pe nume Richard Henshall, care s-a ocupat de cea mai mare parte a compoziției albumului. Formația are la activ două albume, primul fiind Aquarius, urmat de Visions. Dacă cel dintâi album al formației n-a reușit încă să-mi provoace nici un fel de interes — în ciuda faptului că, la fel ca urmașul său, e un album-concept –, acesta din urmă mi-a captat încet-încet atenția, ajungând chiar să devină una din lucrările muzicale pe care le-aș asculta aproape oricând; „it grew on me”, vorba englezului. (mai mult…)
opeth – heritage (2011)
sâmbătă, 11 feb. 2012, 20:37
Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost reveries. Fenomenul nu era oarecum de așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată că albumul de față e diferit.
Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.
Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte, în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în cele ce urmează. (mai mult…)
pain of salvation – road salt two (2011)
vineri, 4 nov. 2011, 19:15
Un alt lucru cu care am rămas după concertul de la începutul lunii, pe lângă amintirea concertului propriu-zis, este o copie a ultimului album Pain of Salvation, anume Road Salt Two. Bineînțeles, am cumpărat o „ediție limitată”, „digipack”, a albumului, atât din cauza hype-ului dat de eveniment cât și din cauză că n-am putut rezista șarmului domniței (cel mai probabil nordice) care vindea chestii cu Pain of Salvation. Dar toate astea sunt prea puțin importante, ce contează e că m-am decis să nu fac o recenzie albumului până nu îl diger bine de tot.
Problema nu a fost una de digestie, deoarece m-am acomodat din prima cu Road Salt Two. Și dacă Road Salt One poartă și numele Ivory, atunci continuarea sa nu putea să se numească altfel decât Ebony, referind destul de vag probabil (sau poate chiar deloc) către melodia Ebony and Ivory a lui McCartney. Cert e că cele două albume nu se continuă (fiindcă, după cum spuneam, nu există o liniaritate a „poveștii” celor două albume), dar se aseamănă ca stil și tematică, astfel că principala mea ocupație a fost aceea de a găsi legături pe firul The Perfect Element – Scarsick – Road Salt.
Albumul explorează aceleași teme ca predecesorul său: abuzul, sexualitatea, inocența, religia, însoțite de lait motive precum durerea (fizică sau emoțională), praful, căderea și nu în ultimul rând drumul; toate acestea contribuie la supa lirică care formează Road Salt Two. Perspectiva oscilează de această dată între Ea și El, la toate cele trei persoane. Similar cu albumele anterioare, cei doi nu sunt persoane bine definite, ci mai degrabă arhetipuri de oameni puși în situații particulare, situații care duc inevitabil către acea cădere despre care vorbeam adineauri. (mai mult…)
dream theater – a dramatic turn of events (2011)
vineri, 30 sept. 2011, 17:35
Dream Theater au fost, cel puțin în ultimii zece ani, genul de formație care a stârnit păreri foarte împărțite. Mulți fani s-au plâns că stilul DT nu e destul de „metal”, alții au cerut progresiv, cât mai mult prog, prog pe pâine dacă se poate, ce-o mai fi și ăla. Membrii formației au ajuns la un moment dat să fie atât de iritați de aspectul ăsta încât au scris melodii întregi pe temă. Oricum, până la urmă și-au făcut muzica tot cum le-a venit lor.
Trebuie să mărturisesc că după un Octavarium pe care am ajuns să-l plac foarte tare, un Systematic Chaos bunicel și un Black Clouds and Silver Linings care m-a lăsat rece (motiv pentru care nici nu i-am dedicat un articol), nu aveam nici un fel de așteptări de la A Dramatic Turn of Events. Surpriza a fost (cu mult timp înaintea apariției albumului) înlocuirea lui Mike Portnoy cu Mike Mangini, schimbare care mi s-a părut singura speranță a formației de a veni cu ceva cu adevărat nou. Nu e ca și cum Mangini ar fi participat efectiv în concepția albumului – într-un mod oarecum similar cu situația lui Jordan Rudess pe Scenes From A Memory -, dar asta înseamnă că măcar ceilalți trei membri au avut mai mult loc pentru a da cu creionul pe portativ. (mai mult…)
opeth – ghost reveries (2005)
luni, 7 feb. 2011, 01:58
Se poate spune într-o anumită măsură că am dezvoltat un fetiș pentru rock-ul suedez [i]. Nu știu să spun cu exactitate dacă muzica suedeză (sau aia nordică în general) e multă și bună – ideile pur subiective mă fac să spun că da – sau doar multă, dar din mulțimea asta s-a întâmplat, din pură întâmplare și nu altfel, să ignor numele de Opeth până de curând.
Componența Opeth a variat destul de mult de la data formării (anul 1990, mai precis) până în prezent. În tot intervalul ăsta, principalul mușchi creativ din spatele formației a rămas și rămâne Mikael Åkerfeldt, acesta jucând rolul de gurist borâtor, gurist melodic și chitară întâi. Pe Ghost Reveries, alături de el au activat Peter Lindgren la chitara a doua, Per Wiberg la tot ceea ce înseamnă clapă și Martin Mendez și Martin Lopez în cadrul secțiunii ritmice, mai exact bass și respectiv baterie. Și deși după nume o parte din membri numai suedezi nu par, Opeții s-au format în Stockholm și nu în altă parte, ceea ce-i face să fie o trupă suedeză.
Înainte să trecem la Ghost Reveries, să disecăm pe scurt evoluția stilistică a trupei, fiindcă asta mi se pare că îi scoate mult în evidență față de alții. Opeth a început ca un proiect death metal serios, împletit doar pe alocuri cu pasaje melodice de chitară acustică. Ăsta s-ar putea spune că e stilul de bază, iar secțiunea ritmică și growl-urile lui Åkerfeldt își fac treaba de minune aici. Pe parcurs, părțile melodice (și de voce curată, unde din nou, Åkerfeldt se descurcă impecabil) au început să capete pregnanță și o atenție aparte în melodiile lor, punctul culminant fiind anul 2003, marcat de Damnation. (mai mult…)
- Fiindcă tot suntem la capitolul ăsta, permiteți-mi să înșir o listă cu materiale de proveniență suedeză tratate aici, într-o ordine oarecare: catch thirty-three, road salt one, destined solitaire, remedy lane, space revolver. [↩]