five peace band – 26.10.08, sala palatului
marți, 28 oct. 2008, 00:05
Am mai scris despre John McLaughlin şi am fost plăcut surprins să aflu că revine, şi nu oricum, ci împreună cu un alt muzician de jazz ale cărui melodii mi-au întors pe dos metafizicul, adică Chick Corea. Cei doi au venit împreună cu bassist-ul Christian McBride, bateristul Vinnie Colaiuta şi Kenny Garrett la saxofon.
Concertul a început cu interpretarea în duo (McLaughlin + Corea) a unei compoziţii a lui Miles Davis, după care toată trupa a intrat în forţă cu Raju, variind între alte compoziţii de fusion ale celor doi muzicieni. Primul set mi s-a părut scurt. Al doilea, în schimb, s-a constituit din jazz mult mai greu, cu multe improvizaţii, semn că cei cinci muzicieni s-au distrat. Despre sunet nu am nimic de comentat (impecabil, as expected). Bassist-ul s-a mişcat între fretless electric şi contrabas, instrumentul din urmă fiind folosit la melodiile pe care Corea a prestat pe pian, în timp ce saxofonul şi chitara (pe partea cealaltă) s-au îmbinat perfect pe temele melodiilor.
În rest, armonii care mi-au ridicat părul pe mâini şi un John McLaughlin parcă un pic mai liniştit (e posibil să fi fost doar senzaţia mea, totuşi). Ce mă deranjează la concertele de genul e preţul biletului, cam piperat pentru bugetul unui muritor/student/etc. Aş fi vrut să văd şi alte concerte din festival, să am un termen de comparaţie, dar aspectul ăsta m-a împiedicat să merg în alte seri. A, şi să nu uit de excesul de zel al unui paznic care mi-a cerut biletul la nici un minut după ce trecusem de intrarea în sală.
john mclaughlin & the 4th dimension – 15.05.08, sala palatului
vineri, 16 mai 2008, 19:47
După cum am anunţat într-un post anterior, am fost să îl văd pe nenea John McLaughlin, al cărui fan nu pot să spun că sunt, dar ţinând cont că omul a cântat cu Miles Davis şi mai apoi cu Mahavishnu Orchestra, s-ar putea spune că e un nume de referinţă în domeniul jazz şi fusion. Cu el au mai venit una bucată bassist (Dominique Di Piazza), un tobar de culoare (Mark Mondesir) şi un clăpar, respectiv percuţionist/a doua tobă (Gary Husband).
După cum spunea chiar J. McLaughlin, „these guys can play anything”. Nu au cântat chiar orice, ci un fusion foarte fain (mă aşteptam să fie în setlist şi melodii cu influenţe orientale – ceva în genul a ceea ce a cântat McLaughlin la Crossroads Festival – dar aici nu a fost cazul), plecând de la o melodie grea şi continuând cu câteva piese ceva mai echilibrate între jazz şi rock, pe care le-am digerat parcă mai uşor pe parcursul concertului. Totul a culminat cu ultima bucată dinaintea encore-ului, în care Gary Husband a ţinut să facă praf într-un mod elegant cinele, tom-uri, beţe de tobe şi ce elemente de percuţie mai avea el pe acolo, într-un dialog superb cu Mr. Mondesir. Bis-ul a fost unul scurt, iar al doilea bis, chiar la insistenţele publicului, nu a fost.
În ceea ce priveşte tehnica nu prea am ce comenta: ritmică flawless (mai ales ţinând cont că peste jumate din conţinutul melodiilor e înţeles doar de ei), tehnică echilibrată (deşi McLaughlin e destul de tehnic, am surprins chiar câteva momente blues la el, cu un feeling foarte fain), frazaj impecabil şi sunet la fel. În ceea ce priveşte sunetul, am observat în special un Macbook + un Roland Synth la clăpar şi o chitară cu formă de strat (mă îndoiesc că ar fi fost chiar strat) cu două humbuckere (în neck şi în bridge) şi un bridge foarte solid cu o bară de tremolo folosită din plin. Ca de obicei, John McLaughlin nu îşi trece semnalul prin amp (el ştie exact prin ce – cel mai probabil printr-un PC); totuşi sunetul (per total) a fost foarte bun, mai fain decât la orice concert rock la care am fost.
Au fost şi câteva momente mai atmosferice, şi câteva presărate cu sunete sintetice (sequencer! Melodia se numeşte Hijacked)… dar mă opresc aici. A durat destul de mult (două ore), dar mie mi s-a părut scurt. Sper să mai avem aşa ceva pe la noi (Allan Holdsworth, anyone?).