random xx.03.11 facts
marți, 29 mart. 2011, 15:19
Fiindcă luna asta a avut loc un eveniment (de-a dreptul aleator, cum ziceam) despre care o să se mai vorbească ceva timp de acum încolo și fiindcă toți inteligenții se apucă să își dea cu părerea pe subiect fie că sunt în temă sau nu, iată că spaicul s-a hotărât să aloce un articol întreg (sau aproape) cutremurului din Japonia, articol care se va alătura celor țșpe mii câte mai există pe Internet.
Nu întâmplător scriu cu întârziere despre asta. Sunt de părere că un eveniment analizat la rece are șanse mult mai mari să fie înțeles în profunzimea lui decât un „breaking news” care în fapt nu reușește să dea mari detalii. Sigur, asta nu a împiedicat presa și opinia publică și din România și din străinătate să vorbească despre „cutremurul apocaliptic”, „dezastrul de la Fukushima”, „acest al doilea Cernobîl” sau „na, bată-i-ar să-i bată, că i-a bătut Dumnezeu pe păgânii ăștia de Japonezi după ce ne-au făcut la Pearl Harbor”.
Cumva amuzant, dar într-un fel care ar trebui să ne dea de gândit, e faptul că din toate națiile care au luat parte la eveniment pe 11 Martie, cel mai bine au primit șocul tocmai japonezii. De mirare? Nu. În plin haos, populația afectată de cutremur a stat calmă, poate cu excepția celor care lucrau la reactoarele de la Fukushima. Bun, e clar că dezastrul ăsta (la cutremur mă refer) o să rămână pentru ei în istorie, dar japonezul practic (așa ciudat cum îl vedem noi cu ochii de vestici) și-a revenit repede și s-a gândit aproape imediat la ce urmează să facă după și cum o să își repare infrastructura făcută praf. După care a trecut la treabă. (mai mult…)
corelație versus cauzalitate
vineri, 4 mart. 2011, 19:15
De când cu… un moment. Deci, să începem articolul cu un deci. Nord-americanii (și nu numai ei, dar în speță aceștia) au de o bucată bună de timp o vorbă, care sună în felul următor: „correlation does not imply causality causation”. În plus, în ciuda faptului că declarația de mai înainte are o bază logică solidă, aceștia au folosit-o și au răsfolosit-o până ce săraca propoziție a ajuns să se uzeze; în fine.
Continuăm articolul nostru cu o ilustrație care va servi drept (un fel de) motto, de la Randall citire:
de amorul artei.
duminică, 25 apr. 2010, 22:28
[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]
Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.
Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul – sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)
yet we still don’t like apples that much.
miercuri, 16 dec. 2009, 22:08
… penguins and devils are so much better. Yes, xkcd; because it’s been a long while since the last wtf.