spyked bricks in the wall

tony iommi & glenn hughes – fused (2005)

Pentru cei care nu-s în temă cu cele două nume din titlu, voi da ceva scurte informaţii. Despre Tony Iommi nu ştiu dacă e nevoie să spun mare lucru, e bine cunoscut pentru participarea sa (de la începuturi până în prezent, fără nici o întrerupere) în legendara trupă Black Sabbath. Riff-urile sale au constituit o sursă de inspiraţie pentru mare parte din trupele de heavy metal modern. Al doilea participant la proiectul FUSED, Glenn Hughes, a plecat la drum cu trupa de funk Trapeze, urmând să fie bassist-ul/vocalistul unor trupe ultra-meseriaşe precum Deep Purple sau Black Sabbath, participând şi în alte proiecte duo cum ar fi Hughes/Thrall sau Hughes Turner Project. Şi revenind la albumul propriu-zis…

Cei doi grei au racolat un tobar mai puţin cunoscut, pe Kenny Aronoff, şi aşa a început lucrul propriu-zis la album.„Fused” se vrea mai degrabă un melanj de Iommi şi Hughes decât de Hughes şi Iommi. Cu alte cuvinte, riff-urile signature ieşite din Gibson SG-ul lui Tony au o pondere foarte mare în album, dându-i o tentă de Black Sabbath. Asta se observă încă de pe prima melodie, Dopamine. Cu toate asta, vocea lui Hughes rămâne un punct forte al albumului, fiind după mine atât una din cireşele de pe tortul Stormbringer, cât şi elementul funk #1 de pe Fused (mi se pare că bass-ul lui Glenn nu iese foarte mult în evidenţă aici). Totuşi, în cam trei sferturi din pasajele vocale, Hughes pare că încearcă să dea o culoare „metal” vocii sale, chestie care nu mă încălzeşte cu nimic (aş fi preferat the ol’ clean funk style).

Să spun drept, Fused e o bucată bună de muzică, atât din punct de vedere compoziţional, cât şi din cel al versurilor şi a tehnicii (nici nu cred că se putea discuta altfel). Problema e că pentru anul 2005, când am ascultat prima dată albumul, nu m-a mişcat aşa tare. Sigur, Dopamine m-a dat pe spate, Wasted Again mi-a plăcut, dar de la Resolution Song încolo aproape că puteam să trag un pui de somn. Multe din riff-uri prea sună a Black Sabbath recycled stuff. Deep Inside A Shell a reuşit să mă trezească, iar I Go Insane s-ar putea spune că e cea mai bună piesă a albumului, nouă minute în care vocea sună aşa cum mi-aş fi dorit, iar bucăţile solo ale lui Iommi îmi ridică părul pe mâini.

Bottom line: zece melodii mult peste media anului 2005, dar cu tot respectul pentru cei doi (mari) artişti, nu se compară cu un Stormbringer sau cu un Seventh Star (să nu spun de alte albume Sabbath).