Transatlantic – Bridge Across Forever
vineri, 12 mai 2006, 18:41
Majoritatea melodiilor de dragoste seamana, din punctul meu de vedere, cu incercari nereusite de a scrie poezii despre pictura, sau a picta tablouri despre poezie (pentru cei care n-au inteles: a iubi e o arta. Iar arta nu e ceva explicabil). Da, multe din love-song-urile pe care le-am ascultat sunt frumoase, au linie melodica, sunt bine realizate, dar… desi incearca sa ridice sentimentul asta in slavi, de cele mai multe ori nu fac decat sa il aduca la un stadiu de banalitate.
Nu stiu daca e cazul albumului de fata, un album de doar patru melodii. Nici nu cred ca se putea mai bine, avand in vedere ca astea patru melodii nu sunt doar patru melodii, ci o aglomeratie de teme melodice si de idei care nu se succed intr-o ordine foarte simpla. Duel With The Devil incepe cu o orchestra (mi-a adus aminte de Arcanum ) care se dovedeste a fi una din temele principale ale albumului. Melodia seamana cu multe formatii, de la Dream Theater, pana la Yes, Pink Floyd, sau alte bucati de progressive. E imposibil de incadrat intr-un gen. in schimb Suite Charlotte Pike (ciudat titlu, btw) se aseamana mai mult cu piese Beatles puse cap la cap (de fapt aluzia la Beatles e evidenta, poate fi observata chiar in versuri), intr-un mod cat se poate de ciudat. Din melodia asta se poate distinge o oarecare poveste (pe care fireste ca nu o sa o explic aici), destul de in ceata. Oricum, evident ca e vorba de o ea si un el, care… hmm.
Melodia centrala a albumului, Bridge Across Forever are niste versuri care nu fac decat sa bage si mai mult in ceata ascultatorul (dau senzatia ca sunt confuz? in nici un caz atat de confuz ca atunci cand am ascultat prima data albumul), dar pianul si vocea m-au dat tare de tot pe spate. Very love-song-ish, comercial, dar in acelasi timp foarte bine gandita melodia. Dupa asta urmeaza Stranger In Your Soul, o alta melodie de 30 de minute in care se revine la o parte din temele de la inceput.
As putea sa stau o zi intreaga sa scriu despre albumul asta. Desi nu e foarte lung (cam o ora si douazeci de minute, chiar putin pentru ascultatorul inrait de prog), mie mi se pare al naibii de complex, poate fiindca fiecare vers mi se pare ca spune ceva, fiecare bucata de bass sau de chitara, fiecare fill de pian sau de synth, toate au un mesaj, induc o anumita stare. Åži pentru cei care au auzit de Neal Morse sau de Mike Portnoy (de ceilalti doi instrumentisti, adica Pete Trewavas si Roine Stolt nu stiu eu prea multe momentan) albumul e un must-have, are acel ceva din anumite formatii de rock sau metal progresiv. Åžtiu ca ma repet, dar instrumentatia e impecabila, exact ceea ce ma asteptam eu de la muzicieni de genul asta.
Totusi, for more info, bagati un ochi pe site-ul oficial.
Comentariile sunt dezactivate.
Comments
we know who mike portnoy is and neal morse, but now im drunk and i just read this entry, and lemme tell you, with noconnection at all ca portnoy o zis de ultimu album al lor(dream theater that is,cred ca tadtez prea tare si o sa imi trezesc coelgele,,in fine) ca ii o combinatie intre metallica, yes and ofc pink floyd. being random is smth i’ll regret soon enoughO_O who ever knew id get this bad.. now thats a question .. and this comment shouldnt be posted here, but youll delete it hopefully, or not, or.. in fine. thats what portnoy said, who was an alcoholic anyway si parca panic attack ii compusa de el.
intr-adevar, si versurile de la Root of All Evil le-a compus el si sunt despre pasii 6 si 7 (parca) din programul Alcoolicilor Anonimi. Iar Octavarium ramane in lista mea ca un album Dream Theater bun (da, mi s-a parut bun) si cam atat. Daca vreau ceva extraordinar ascult Images and Words.
Transatlantic e mult mai putin metal si mult mai mult rock, mie imi da mult mai mult senzatia de classic rock decat Dream Theater. Asta nu inseamna ca pedala lui Portnoy nu adauga o influenta acolo.
in fine, am vrut sa trezesc interesul fanilor de rock progresiv care din intamplare nu au auzit de anumite side-projects a membrilor unor trupe de ici sau de colo.
[…] au scos oamenii (mai exact omul, mai exact Roine Stolt, cel care cântă și cu Transatlanticii [1] [2]), momentan atât sound-ul cât și stilul mi se par foarte 70s, poate chiar spre 60s, așa, un fel […]