spyked bricks in the wall

yes – fragile (1972)

Nu îmi mai aduc aminte de câte ori am spus că anul 1972 e unul din cei mai buni pentru rock şi – de ce nu? – pentru muzică în general. ’72-’73 e perioada în care billboard-ul englezesc a fost scos din banal şi s-a umplut de prog (Money!) şi hard rock (îmi vine în minte Smoke On The Water). Şi sacul de albume lansate în perioada asta pare fără fund. O oarecare formaţie, cu un nume monosilabic, Yes… hm, cine-s ăştia? Rick Wakeman, Jon Anderson, Steve Howe sau Bill Bruford, mie îmi spune enorm de mult lista asta parţială, fiindcă s-au mai plimbat mulţi prin line-up-ul formaţiei de-a lungul timpului.

După cei mai mulţi fani, piesa centrală a albumului este prima piesă, Roundabout. O chitară acustică, apoi imediat după intră bass-ul funky (care m-a dat pe spate la modul cel mai serios) şi bucăţile de clapă incredibile. Urmează Cans and Brahms, ceva Brahms cântat în stil pur Wakeman, apoi piesa un pic ciudată We Have Heaven. South Side of The Sky e apropiată ca stil de prima piesă, parcă totuşi tobele sunt un pic mai energice; în aceeaşi categorie se încadrează Heart of The Sunrise (poate cea mai prog piesă a albumului, preferata spaicului). Long Distance Runaround în schimb e foarte chill.

Trebuie să recunosc că la început n-am prea apreciat instrumentalele cum trebuie. Five Per Cent for Nothing se numără printre piesele mai puţin comerciale (improvizaţii de tobe şi bass la greu), la fel şi The Fish, în care predomină delay-uri şi wah. La polul opus, Mood For a Day e o piesă în stil pur clasic, ceva ce nu prea auzi pe un album rock, dar cu o groază de feeling în ea.

Ca de obicei, trăgând linie, pot să spun că albumul Fragile (a cărui copertă îmi aduce de Populous fără să vreau) e unul complet din tăte punctele de vedere. Nu ştiu dacă să îl pun pe aceeaşi treaptă cu Dark Side of The Moon sau dacă aş putea să îl compar cu vreun alt album din 1972, cert e că merită ascultat de orice om care se consideră ascultător de rock (progresiv), şi nu numai. Sau puteam să spun pur şi simplu că e un classic. Tell the Moon-dog, tell the March-hare…