spyked bricks in the wall

de amorul artei.

[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)