spyked bricks in the wall

alamaailman vasarat – valta (2012)

Alamaailman Vasarat e o formație cu un nume ciudat pentru oricine nu cunoaște limba finlandeză. Formația a apărut cică prin 1997 și interpretează un soi de muzică pe care eu unul nu-l pot categorisi cu exactitate — și nici nu prea găsesc relevanța acestui aspect –, dar pe care mulți melomani îl consideră parte a curentului avant-garde. Cea mai potrivită descriere pare a fi cea de pe însuși site-ul formației:

Alamaailman Vasarat („The Hammers of the Underworld”) is an unusual phenomenon not only in their home country Finland, but around the globe! In the Alamaailman Vasarat music you can find traces of tango, klezmer, jazz, psychobilly, cabaret, circus music, new age, progressive avant-garde and heaviest of heavy metal.

sau, pe românește:

Alamaailman Vasarat („Ciocanele Lumii de Dedesubt”) reprezintă un fenomen neobișnuit atât în cadrul țării sale de baștină, Finlanda, cât și pe restul mapamondului. În muzica Alamaailman Vasarat puteți regăsi urme de tango, klezmer, jazz, psychobilly, cabaret, muzică de circ, new age, avant-garde progresiv și cel mai greu dintre metalele grele.

Valta e deja al cincilea album Alamaailman Vasarat, fiind compus din melodii care – la fel ca în cazul celorlalte patru albume – au nume ciudate pentru oricine nu cunoaște limba finlandeză – iar eu nu o cunosc, deci nu voi analiza fiecare melodie în parte. Elementul distinctiv al formației este în primul rând sunetul pur instrumental, orientat pe instrumente cu coarde, atât acustice cât și amplificate, respectiv de suflat, acestea din urmă fiind în cea mai mare parte de alamă. Aceste elemente sunt acompaniate de o baterie care, deși nu iese cu mare lucru în evidență, oferă suportul ritmic pentru ceea ce am putea numi muzică rock.

Albumul alternează între momente de un metal pur, evidențiat în principiu de ritmul agresiv și de sunetul distorsionat de violoncel sau contrabas, pasaje de prog constituite bineînțeles pe măsuri diferite de trei sau patru pătrimi, și melodii lente, cu un iz aproape nostalgic de anii ’30. Instrumentele rareori caută să umple întreg spectrul sonor [i], sunetul având însă deseori un aspect ușor orchestral.

În fine, în ceea ce privește stilul abordat, îmi e cumva clar faptul că melodiile au o puternică influență tradițională, fapt pe care l-am remarcat pe ultimele trei albume ale formației. Folosirea instrumentelor de suflat imprimă o conotație aproape balcanică și pe alocuri cu tentă de polcă și alte dansuri slavice și germanice. Altfel compozițiile reușesc la fel de bine să cadă în sfera rock-ului și a disonanței, ceea ce se compensează însă prin faptul că nici o melodie nu depășește pragul de cinci minute cu mai mult de cinci secunde. Una peste alta Alamaailman Vasarat reușesc să fie foarte ușor digerabili inclusiv de către urechile care de obicei nu gustă producțiile de avangardiste, motiv pentru care eu unul nu pot decât să îi recomand amatorilor de muzici care se depărtează de curentul pop al deceniului.

1. Lucru atipic pentru o formație a secolului XXI. Mai toată muzica „de industrie” – adică comercializată, indiferent că în „mainstream” sau în alte părți – lansată începând cu anii 1980 și până astăzi caută să aibă un sunet cât mai „plin” cu putință, asemănător unei orchestre simfonice. Dezideratul e aproape imposibil de realizat la un nivel pur instrumental, fapt ce se compensează prin post-procesarea puternică, mai ales prin compresie. Dezavantajul abordării e acela că ajunge în cea mai mare parte a cazurilor să distrugă esența timbrală a instrumentelor, chiar în cazul în care cele din urmă sunt digitale prin natura lor. [↩]