alamaailman vasarat – valta (2012)

duminică, 26 aug. 2012, 22:11

Alamaailman Vasarat e o formație cu un nume ciudat pentru oricine nu cunoaște limba finlandeză. Formația a apărut cică prin 1997 și interpretează un soi de muzică pe care eu unul nu-l pot categorisi cu exactitate — și nici nu prea găsesc relevanța acestui aspect –, dar pe care mulți melomani îl consideră parte a curentului avant-garde. Cea mai potrivită descriere pare a fi cea de pe însuși site-ul formației:

Alamaailman Vasarat („The Hammers of the Underworld”) is an unusual phenomenon not only in their home country Finland, but around the globe! In the Alamaailman Vasarat music you can find traces of tango, klezmer, jazz, psychobilly, cabaret, circus music, new age, progressive avant-garde and heaviest of heavy metal. (mai mult…)

când dăunează clasificarea

sâmbătă, 30 iun. 2012, 16:53

Titlul reprezintă în același timp o întrebare și un răspuns; e întrebare în sensul că formulează o problemă – chit că problema în sine pune în evidență unele non-probleme -, lăsând în același timp loc unui răspuns. Nu cred că e foarte greu să înțelegem ce e clasificarea: considerăm o mulțime de obiecte având fiecare anumite proprietăți, iar pe baza proprietăților ne apucăm să organizăm obiectele în submulțimi, uneori disjuncte și alteori ba.

Clasificarea e o unealtă foarte utilă minții umane, pentru că ia proprietăți posibil chiar continue – cum ar fi de exemplu intervalul tuturor frecvențelor câmpului electromagnetic – și le discretizează, împărțindu-le într-un număr de categorii (eu le voi numi totuși clase pe parcursul textului) distincte, ușor digerabile de către persoana medie – de exemplu undele electromagnetice pot fi detectabile sau nu de ochiul uman, iar cele detectabile se împart în culori fundamentale. Știința calculatoarelor relevă cel puțin două situații folosind clasificarea. Una din ele e modelul programării orientate pe obiecte, unde orice este un obiect iar fiecare obiect aparține unei clase, iar cealaltă e învățarea automată, ai cărei algoritmi se ocupă deseori cu împărțirea pe căprării.

Totuși clasificarea poate fi dăunătoare intelectului în anumite cazuri. Un caz este acela în care dânsa duce la suprageneralizări, chestie care se întâmplă mai des decât ne-am aștepta, pentru că nimeni nu are cum să cunoască toate aspectele fiecărui domeniu în cel mai mic detaliu, iar aici învățarea inductivă eșuează groaznic. Un alt aspect ține strict de psihologia indivizilor sau uneori a maselor, psihologie care tinde să se opună schimbării de paradigmă, ajungându-se astfel la situații aberante cum ar fi judecarea persoanelor după orientarea lor sexuală într-un context în care aceasta e lipsită de relevanță. (mai mult…)

opeth – heritage (2011)

sâmbătă, 11 feb. 2012, 20:37

Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost reveries. Fenomenul nu era oarecum de așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată că albumul de față e diferit.

Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.

Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte, în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în cele ce urmează. (mai mult…)

jakszyk, fripp and collins – a scarcity of miracles (2011)

joi, 8 sept. 2011, 20:46

Subintitulat „A King Crimson ProjeKct”, albumul de față a reușit, într-un mod deloc surprinzător, să creeze o dispută între fanii King Crimson: aparține sau nu aparține A Scarcity of Miracles ciclului de lucrări scoase de unicii și inegalabilii King Crimson? Dacă stăm să ne gândim, aparține fără dubii proiectelor legate de KC, dar e oare demn de această titulatură? Sunt de ajuns două nume din King Crimson (mai exact Robert Fripp și Tony Levin) pentru a pune ștampila aferentă? Oare Jakko Jakszyk (64 Spoons), Mel Collins (Caravan, Camel, The Alan Parsons Project, la care se adaugă multe alte formații, printre care și King Crimson) sau Gavin Harrison (Porcupine Tree) se ridică la standardele impuse de KC?

Dacă stăm și cugetăm un pic, ne vom da seama că de fapt nici Levin și chapman stick-ul lui n-au fost legați mereu de istoria King Crimson. Dar stai, că prin King Crimson au trecut mai mulți oameni decât putem număra pe degete, deci ar fi greu să judecăm King Crimson strict după componență. În cazul ăsta, ce-ar fi dacă am încerca să ne legăm de aspectele oareșcum stilistice ale A Scarcity of Miracles?

În primul rând că mai toate melodiile de pe ASoM sunt cât se poate de „progressive” și mai deloc „rock”, iar de chestia din urmă Crimson-ul clasic abundă din plin. Am putea spune mai degrabă că atmosfera e aceea a unui album de jazz fusion, atmosferă la care saxofonul lui Mel Collins contribuie din plin. Și nu numai, pentru că pe The Price We Pay, de exemplu, Jakko Jakszyk asortează melodia cu o chestie de-i zice Guzheng, un instrument chinezesc cu coarde. Chiar și A Scarcity of Miracles are o structură peste măsură de jazzy, lucru care până la urmă nu ne miră, pentru că King Crimson au bucăți de jazz și pe alte albume, cum ar fi Lizard. (mai mult…)

hiromi

duminică, 5 iul. 2009, 11:42

Mă chinuie gândul groaznic că n-am mai dat nici o recomandare muzicală de vreo trei-patru luni, deci iată noua mea obsesie/descoperire în domeniul jazz-ului. Cum eu nu obișnuiesc să critic jazz-ul fiindcă, evident, e făcut de oameni care se vede de la o poștă că se pricep la muzică, pe donșoara Hiromi Uehara o voi prezenta așa, pe scurt, în rest lăsându-vă pe voi să vă delectați. Așadar, japoneză, pianistă, fană King Crimson/Dream Theater/Oscar Peterson/Chick Corea, stil muzical pe măsură.

Site-ul oficial; 1; 2; 3. Enjoy listening to the lovely lady.