time out, part 2
marți, 4 iul. 2006, 23:07
Fiindcă am promis că voi continua să îmi însemnez experienţele culturale sau pseudo-culturale (de care no one gives a fuck, nici că aş vrea să fie altfel 😛 ) şi fiindcă sunt în plină vacanţă, mă ţin de cuvânt şi adaug câteva lucruri noi la cele menţionate în postul anterior.
– music: În ultimele săptămâni playlist-ul meu s-a umplut de albume Dream Theater, nu întâmplător, ci fiindcă m-am decis să iau discografia lor şi să o ascult/diger încet-încet. Drept urmare, nu pot decât să îi înjur pe cei care ziceau că ultimele trei albume ale lor sunt naşpa, urâte, neartistice, sau nu ştiu cum. Sunt legate între ele, au câteva melodii cu mesaj absolut comun, totul se leagă foarte bine, nu intru în detalii fiindcă nu e sănătos, better listen yourself. Oricum, respectele mele pentru Portnoy & co. Cât despre Images and Words, încă nu am cuvinte deşi l-am ascultat de atâtea ori.
– books: Bucata asta de rubrică, lăsată baltă probabil anul trecut pe vremea asta, o readuc în prim plan un pic fiindcă, da, se poate spune că am avut timp şi chef să citesc, hooray. Am pus mâna şi am citit 1984 a lui Orwell (multă politică and lots of weird shit spre sfârşitul ei), voi reciti Cel Mai Iubit Dintre Pământeni şi poate termin Demonii anul ăsta. Deşi nu văd eu mare legătură între toate cele trei titluri, all of them definitely are worth reading.
În rest, pe ordinea de zi avem elemente de combinatorică, progresii aritmetice, java şi blues. Şi cam atât.
windows – killing me softly
duminică, 2 iul. 2006, 17:48
, aka the WGA fiasco
Sincer stau de vreo cinci minute şi mă gândesc dacă merită în vreun fel să postez chestia asta. Microsoft news always sucked big ass, deci nu văd ce ar fi aşa de nou în toată brambureala asta cu WGA. Totuşi, din moment ce am chef de puţină distracţie, here we go:
După ce acum câteva zile am aflat că există foarte mari şanse ca mult-aşteptatul WinFS să nu mai fie implementat în Vista (WinFS fiind probabil principalul motiv pentru care eu îmi puneam speranţe în OS-ul ăla; părea singura inovaţie cât de cât palpabilă din gaura asta neagră numită Windows Vista), compania lui Billy o dă din nou în bară. Ştirea de pe un oarecare blog hostat de ZDNet.com ne anunţă că există mari şanse ca Windows Genuine Advantage (nu ştiu nici eu exact ce e, dar mai pe scurt să spunem că e o chestie care blochează PC-ul userilor de windoză 😛 ) să devină obligatoriu, alternativa fiind blocarea licenţei (şi implicit a OS-ului) celor care nu îşi activează acest… serviciu (pură speculaţie, dar cei de la MS au refuzat să nege zvonul). O metodă bună de luptă împotriva pirateriei, zic ei. Un motiv bun să trec la Linux, zic eu, chiar dacă fac parte din procentul ăla subunitar de români care au Windows cu licenţă instalat pe PC.
Vă recomand să citiţi articolul respectiv pentru a vedea câte bătăi de cap dă acest WGA. I pup you, Microsoft! 😀
Ar mai exista alternativa să aplic un „patch neoficial” când apare aşa ceva. But that’s not legal, is it? 😆
Update: Microsoft denies kill switch. Finally
One Night Stand, 30.06.2006, Big Mamou
vineri, 30 iun. 2006, 12:07
Deşi slabe şanse să pot să ajung la concertul ăsta, vreau să îl anunţ fiindcă se pare că în componenţa celor care vor urca pe scenă (alături de Rareş Totu şi Alex Tomaselli) vor fi o mare parte din cei care au cântat şi vinerea trecută alături de T.O.N.E., deci ceva invitaţi la tobe şi la chitare. Bag eu mâna în foc că merită, deci recomand să lăsaţi campionatul mondial şi să vă duceţi la some live blues and rock 😛 . Have fun!
somewhere in space-time
miercuri, 28 iun. 2006, 20:05
Iunie (aproape iulie) 2006. Un generic cu fete care mişcă din ţâţe rulează pe un oarecare post de televiziune. Unii oameni muncesc. Alţii pleacă pe o plajă din Bulgaria sau în Austria, oricum în altă parte decât la noi, fiindcă e mult mai ieftin să îţi faci concediul înafară. Elevul de a opta se bucură fiindcă tocmai a scăpat de examene. Proaspăt fostul elev, care tocmai a trecut de liceu, stă cu morcovi prin toate găurile şi susţine probe orale şi scrise la diferite materii. Studentul cu doar câţiva ani mai mare la fel, fiindcă a intrat sau urmează să intre în sesiune. Proaspăt fostul student îşi predă proiectul de diplomă şi aşteaptă să îl susţină în faţa unor cadavre complet pe dinafară.
Câţiva oameni leşină pe stradă din cauza căldurii imposibile. Alţii pur şi simplu aşteaptă furtuna. Unii oameni râd, alţii se ceartă; unii vor să rămână la guvernare, alţii vor să plece. Ceilalţi vor să îi dea pe cei dintâi jos de la putere, sub un pretext oarecare, uşor digerabil de către cetăţeanul obişnuit, plin şi aşa de probleme. Unii spun că suntem în plin război biologic, alţii spun că suntem într-un război meteorologic. Puţini sunt cei care amintesc şi faptul că trecem cu toţii printr-un război psihologic.
Alţi oameni plâng. Toate proprietăţile lor sunt acum reprezentate de nişte ruine, apă şi mult-mult noroi. Un om cu o funcţie foarte importantă păşeşte liniştit şi le spune pe un ton calm că va fi bine, fiindcă vor fi ajutaţi. Un alt om cu funcţie importantă susţine că a venit de pe „partea cealaltă a baricadei”, cu aceleaşi intenţii bune. Acei oameni plâng în continuare şi speră. Poate că Dumnezeu îi va ajuta, că altcineva…
Plouă. O fi bine, o fi rău… Dumnezeu ştie.
King Crimson – Lizard
luni, 19 iun. 2006, 17:27
Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când mă apuc să scriu despre albume de prog rock am aşa o reţinere. Motivul nu ştiu exact care e, dar presupun că e în mare parte legat de faptul că n-am reuşit să descifrez nici un album de genul ăsta (bun) în totalitate. E şi cazul chestiei celor de la King Crimson, o creaţie nu prea lungă ca durată, dar formată din melodii… grele e puţin spus.
Plus că vorbim de King Crimson. Robert Fripp o dată la o parte din instrumente, versuri şi imagini concepute de către Peter Sinfield next. Astea din urmă se leagă între ele şi sunt cryptic enough. Ideea principală a albumului (fiindcă e vorba despre un concept album) este aceea a unui prinţ (făt-frumos 😛 ) dintr-un basm care se duce să omoare un zmeu (de unde şi numele albumului). Asta pe prima melodie, Cirkus (care transferă ascultătorul din lumea reală în aia de basm într-un mod foarte eminescian, cu ani lumină şi alte alea) şi pe ultima, Lizard. Indoor Games şi Happy Family au cu totul alt subiect, mai exact „family life”, despărţirea Beatles-ilor, chestii foarte bine încifrate în versuri (oricum ai da-o, Happy Family is a really crazy song). Lady of The Dancing Water e o melodie ceva mai uşor digerabilă, care reciclează idei de pe primele două albume ale formaţiei (nu tocmai pe gustul meu, dar sună interesant). Albumul se încheie cu Lizard, pe care participă cu vocea (asta în prima parte, Prince Rupert Awakes) nimeni altul decât Jon Anderson, yeah, tipul de la Yes. Superbă voce I would say… cel puţin pe melodia asta a reuşit să mă impresioneze într-un mod plăcut.
Per total, albumul mi se pare cel puţin ciudat, un lucru bun aş spune (în sensul că reuşeşte cu brio să iasă cu ceva în evidenţă faţă de alte albume de pe vremea aia). Multe influenţe de jazz, măsuri atipice, bătăi în tobe cum n-am mai auzit la nici o altă formaţie. Din câte am înţeles e ultimul lor album de genul ăsta, oricum sună destul de diferit faţă de In The Court of The Crimson King (pe care mulţi îl consideră reprezentativ pentru trupă).
Now go ahead and give it a listen.