spyked bricks in the wall

beardfish – destined solitaire (2009)

După ce vi i-am prezentat pe suedezii de la The Flower Kings, mă simt de-a dreptul obligat să pun pe foaie o înșiruire de cuvinte, mai pe scurt sau mai pe lung, despre ceea ce este și ceea ce sunt Beardfish. În primul rând, peștele cu barbă, după cum probabil știți, este un pește de apă sărată, mustăcios și probabil gustos, mai ales dacă sunteți excitați alimentar de către animalele provenite din ape.

În ceea ce privește trupa Beardfish, aceasta este formată din patru indivizi cu patru nume, unul mai ciudat decât altul (vă invit să consultați Wikipedia sau progarchives pentru mai multe detalii). Îl voi aminti totuși pe Rikard Sjöblom, clăparul și liderul trupei; trupă care a fost descoperită și promovată de către Mike Portnoy (ex-Dream Theater), în primul rând fiindcă i-au plăcut lui, în al doilea rând fiindcă oamenii știu, iar prin „știu” mă refer la faptul că se pricep, iar prin asta… ați înțeles voi. Pe mai toată discografia până în prezent, indivizii noștri abordează un rock progresiv ce se constituie într-un melanj de Gentle Giant, Genesis, Frank Zappa și alte grupuri de prog din anii ’70, în spiritul tradiției rock-ului progresiv mai mult decât orice altceva.

Instrumentalul introductiv de pe Destined Solitaire, Awaken The Sleeping, e o dovadă în acest sens. Aș spune că avantajul unei astfel de formule (cvartet cu tobă, clapă, bass și chitară) e că poate suna legat fără a avea o instrumentație prea densă. Deși în această primă melodie clapa predomină, ea lasă loc atât secțiunii ritmice cât și chitarei să se desfășoare. În plus, tema principală e a naibii de catchy, aducând aminte de melodii mai vechi de-ale lor.

Destined Solitaire, ceea ce se vrea probabil a fi piesa principală a albumului și se dovedește a fi cea mai pregnantă ca sound și tematică – în sensul că mi-a rămas în minte încă de la prima ascultare -, divaghează către ceva mai agresiv, populat cu chitară cu distors și ritmică alertă. Cea mai interesantă parte a melodiei este bucata de la mijloc, cântată într-un stil pur Opeth, atât ca tematică cât și ca tehnică: pe scurt, avem parte de o secțiune vocală râgâită, urmată de o relaxare completă a atmosferei, dominată de chitară acustică, furată parcă din visele umede ale lui Åkerfeldt.

Sfertul de oră de Until You Comply (Including Entropy) începe printr-o bucată de prog clasic, împletită apoi cu briz-briz-uri à la Zappa. Bass-ul distorsionat contribuie din plin la atmosferă și face trecerea către o secțiune mai sumbră a melodiei, una care pune mult accent pe verbul la gerunziu „fucking” (fucking (fucking)). În fine, ultima secțiune a melodiei are un iz de carusel, dar pe tempo variabil, mergând mână în mână perfect cu tematica versurilor, trecând apoi către un ritm mai calm.

In Real Life There Is No Algebra e piesa mea preferată de pe album, atât din cauza versurilor tragicomice, cât și pentru că are un iz de funk pe undeva pe-acolo și bineînțeles un pic de Zappa, combinat cu oleacă de rap; urmat de prog-ul bătrânesc, dominat de orgă, din Where The Rain Comes In, care sună de la o poștă sau două a Gentle Giant. Apoi At Home… Watching Movies readuce în prim plan tema de pe Destined Solitaire, interpretată pe chitară acustică, într-un stil mult mai soft.

Coup de Grâce mi se pare că marchează mai mult sau mai puțin începutul sfârșitului albumului, sau cel puțin a ultimei părți, care sună chiar mai ciudat decât prima. Sunetul de acordeon e absolut superb și se îmbină cu orga și cu chitara pe o temă care e la rândul ei faină. Piesa mai conține un pasaj atmosferic, unul ce aduce un pic a prog simfonic și unul presărat cu solo-uri de acordeon, dar pe acestea vă las să le descoperiți singuri, deoarece eu trec la Abigail’s Questions (In an Infinite Universe), care îmi aduce aminte – n-o să vă vină să credeți – de Sarmalele Reci în zilele lor bune. De-aici deducem prin inferență că melodia miroase a jazz fusion, dar nu numai – bineînțeles, nu puteau să lipsească secțiunile Zappa-ish, iar aici le putem găsi aproape în exces. The Stuff That Dreams Are Made Of nu mi se pare a fi un punct forte al albumului, reluând câteva teme din melodiile anterioare, dar nereușind să spună mare lucru după toată nebunia dinainte.

… fiindcă una peste alta, cam asta e impresia lăsată în urechile mele de Beardfish: oamenii sunt foarte band-oriented, izbutind să scoată ceea ce în termeni cvasi-muzicali s-ar putea numi o nebunie, reușind în același timp să elaboreze spre culmile rock-ului progresiv. Că din punct de vedere tehnic sunt impecabili, asta e clar, dar pe deasupra reușesc să aducă un dram de je ne sais quoi care la alte formații lipsește uneori, sau mereu. Și e exact atât cât trebuie. Versurile sunt departe de a fi perfecte, însă se îmbină foarte bine cu muzica, abordând teme precum singurătatea, procrastinarea, prostia, nebunia și așa mai departe; în plus, cover art-ul albumului mi se pare cel mai inspirat din ce muzică am ascultat eu în ultimul an.

Cred că am digerat cel mai bine Destined Solitaire în comparație cu alte albume de-ale lor. Încă de pe Sleeping In Traffic: Part Two se simțea că începe să li se definească stilul, și în timp ce partea a doua a seriei Sleeping In Traffic e mai bine conturată conceptual, se pare că Destined Solitare marchează un prag al maturității în ceea ce privește muzica propriu-zisă a celor de la Beardfish.