spyked bricks in the wall

buy my software

[ … and I’ll screw your ass ]

Cam ăsta tinde să fie sloganul ascuns al tuturor companiilor mari de pe piața software a anului 2010. Dragii spaicului, știm cu toții că nouă celor un pic mai computer-literate – unii mai mult, alții mai puțin – ne place să ne plângem cum că software-ul closed-source nu ne face bine și să arătăm cu degetul spre Microsoft cei răi, să îi înfierăm și să ne bucurăm ca niște copii atunci când DoJ-ul din SU sau Curtea din UE le mai ard câte o amendă, uneori pe motive destul de stupide; asta în ciuda faptului că la capitolul evilness, Microsoft sunt mici copii pe lângă Google, de exemplu.

Dar nu despre Google vroiam să vorbesc. Știți cum îi înjurăm noi zilnic pe cei de la Microsoft – o parte din „liga anti” dezvoltă un fanatism destul de impresionant – pe motivul de fond că au market share-ul ăla mare în domeniul sistemelor de operare. Ei, nu știu dacă v-ați dat seama, dar M$ sunt doar cireașa de pe tortul stricat al domeniului pe care îl reprezintă software-ul comercial. Și altor companii le place să vă vâre un par în fund exact atunci când vă e lumea mai dragă. Ba chiar cred că începe să devină un fetiș al celor care iau decizii în firmele respective; nu zic, probabil oamenii au ales să își înlocuiască organul gândirii cu ceva fân, din motive pur economice, de marketing și de management.

Lista e atât de lungă încât nici nu știu de unde să încep. Dar să încep, zic. Nu-i nici un secret că Adobe cere activare pe Internet pentru produse precum colecția CS. La fel fac și Microsoft. Ceea ce nu gândiți prea des e că atât Adobe cât și Microsoft vă pot tăia oricând macaroana virtuală prin invalidarea codului de activare, în momentul în care li se pare lor ceva în neregulă. În cazul Adobe, rămâneți cu un pachet deloc ieftin (prețul se află în partea stângă a paginii) fix în pom. În cazul Microsoft, sistemul de operare va fi înlocuit cu un ecran negru sau mai știu eu ce. Asta fără să mai țin cont de faptul că procesul de activare în sine necesită timp din partea utilizatorului, timp care ar putea fi folosit la activități ceva mai productive.

Deși se poate susține că nu e frumos să ne îndoim de buna-credință a fabricanților, realitatea ne demonstrează contrariul: Blizzard (o companie care de altfel are o reputație prin faptul că a scos jocuri de calitate de-a lungul vremii) au dezactivat nu demult contul unor gameri care n-au făcut nimic altceva decât să se folosească de un exploit al WoW-ului; lucru perfect legitim, ținând cont că programatorii și testerii sunt plătiți tot din banii dați de jucători pentru a rezolva/detecta bug-uri. Asta numai bună-credință nu se poate numi.

Tipul ăsta de tratament e foarte la modă în ziua de azi. Plecând de la ideea serviciilor de genul Steam, servicii făcute în scopul de a limita numărul cazurilor de piraterie și cu efectul exact invers, Ubisoft au lansat deja jocuri care cer o conexiune permanentă la Internet, deși ele nu-s multi, ci single player. Rezultatul? Epic fail.

Și astea sunt doar câteva exemple de politici cu implementări de tipul DRM, aceasta fiind probabil una din cele mai proaste idei din ultimii ani. Acum că am văzut exemple în care niște indivizi își permit – între noi fie vorba, chiar își permit; au mijloace, au bani, au tot ce le trebuie – să ne-o tragă pe la spate, ce rămâne de făcut? Păi, în primul rând o idee foarte bună ar fi să nu le mai cumpărăm programele. Uite așa, pur și simplu. Într-o primă instanță, căutarea unei alternative, chit că ea nu se află la nivelul softului original (iar aici s-ar putea face o întreagă discuție), e o idee relativ bună. În cele din urmă, dacă nu se poate găsi așa ceva, ne rămâne varianta de backup, și anume să piratăm; o soluție foarte la îndemână, mai ales că românii, cot la cot cu vecinii bulgari și ruși, se dovedesc a fi foarte inventivi când vine vorba de aspectul ăsta.