duminică, 27 ian. 2013, 22:02
Mergând pe o idee similară cu cea a dicționarului explicativ al categoriilor cărămizilor, dicționarul de muzici suedeze își propune să treacă în revistă toate formațiile suedeze sau de origine suedeză despre care am scris (de obicei sub forma unor recenzii) de-a lungul timpului pe blog.
Aparențele ar dicta că o astfel de enumerare s-ar preta mai bine la muzica americană, sau de ce nu britanică, dat fiind că cele două culturi au dat grupuri și opere muzicale de o anvergură mult mai mare. Ei, iată cum se face că la mine pe blog lucrurile stau pe dos și formațiile din țări nu neapărat populare, dar în mod cert productive din punctul de vedere al materialului muzical, au ajuns să fie tratate la modul serios, dacă nu chiar de-a dreptul cuprinzător. Desfășurarea este făcută mai mult sau mai puțin într-o ordine cronologică a recenziilor, după cum urmează: (mai mult…)
sâmbătă, 29 dec. 2012, 15:39
Dat fiind faptul că nu am mai scris de multă vreme despre formații suedeze [], am decis să profit de recenta apariție a noului album Änglagård și să reiau obiceiul, dacă poate fi numit un obicei. Vă voi prezenta deci Viljans Öga, apărut astă vară spre surpriza fanilor trupei, care nu aveau probabil nici cea mai mică speranță că oamenii ăștia o să scoată un nou album după optsprezece ani.
Änglagård s-ar traduce literal drept „grădina îngerilor” sau „casa îngerilor”, sau cam așa ceva. Formația a apărut în anul 1991, când bassistul Johan Högberg și chitaristul Tord Lindman s-au apucat să caute oameni interesați de rock progresiv inspirat din muzica anilor ’70. Din componența inițială a mai rămas doar Anna Holmgren la flaut, bateria și clapele fiind interpretate de membri noi ai formației, Erik Hammarström și respectiv Linus Kåse. Änglagård-ul original s-a desființat în jurul anului 1994, după două albume, Hybris și Epilog, care au fost aclamate și au câștigat tot soiul de premii și locuri întâi prin topurile de prog. După toată perioada asta, acum vreo zece luni ne-am trezit cu un canal dedicat pe Youtube și cu vreo două trei clipuri despre repetițiile și înregistrarea noului album.
Eu am aflat despre trupă acum vreo cinci ani, ba chiar le-am și parcurs discografia de câteva ori, însă nu pot spune că am rămas cu mare lucru din asta. Epilog mi s-a părut interesant dar foarte greu de digerat, iar de pe Hybris am reușit să înțeleg mai bine una sau două piese, nefiind foarte interesat de albumul în ansamblul său. Cu toate astea pasajele de orgă de pe Viljans Öga mi-au atras atenția, ba chiar m-au dat pe spate, moment în care a început relația mea de dragoste cu formația asta. (mai mult…)
luni, 10 dec. 2012, 19:07
În urmă cu un an analizam proaspăt apărutul A Dramatic Turn of Events al celor de la Dream Theater, pe care din câte îmi amintesc l-am primit cu plăcere și l-am pus pe lista mea a albumelor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mărturisesc că după vreo două-trei luni de ascultare masivă, albumul cu pricina a rămas abandonat în colecția mea de muzici și nici nu simt momentan în vreun fel nevoia să îl reascult. Ăsta nu-i musai un semn rău; aștept cu interes următorul album Dream Theater, însă știu că o să prefer oricând un Scenes From a Memory unui Dramatic Turn of Events, pentru că na, cel dintâi mi-a rămas întipărit adânc în memorie, în timp ce din cel din urmă abia dacă am rămas cu câteva nume de melodii.
Într-o cu totul altă ordine de idei, acum destul de multe luni Andrei îmi povestea că e în căutare de rock progresiv ceva mai nou și mai agresiv, și că a dat peste unii, Haken. Primul rezultat al căutării pe Youtube a fost un clip conținând întreg albumul numit Visions, pe care l-am ascultat în treacăt de la un capăt la altul, rămânând cu o impresie similară cu cea dată de albumul Dream Theater de mai sus: oamenii clar fac o muzică mișto, însă ar părea că genul ăsta de metal progresiv începe să devină uzat. Pur întâmplător Visions a fost scos pe piață la nici o lună după A Dramatic Turn of Events, ceea ce ar putea justifica cu atât mai mult comparația între cele două.
Apoi am început să mă înteresez în legătură cu Haken, care se pare că sunt o trupă din Marea Britanie, formată din niște indivizi oarecare, șase la număr, într-o formulă destul de obișnuită pentru formațiile de metal progresiv: o baterie, un bas, o voce, o clapă, o chitară, plus un chitarist/clăpar pe nume Richard Henshall, care s-a ocupat de cea mai mare parte a compoziției albumului. Formația are la activ două albume, primul fiind Aquarius, urmat de Visions. Dacă cel dintâi album al formației n-a reușit încă să-mi provoace nici un fel de interes — în ciuda faptului că, la fel ca urmașul său, e un album-concept –, acesta din urmă mi-a captat încet-încet atenția, ajungând chiar să devină una din lucrările muzicale pe care le-aș asculta aproape oricând; „it grew on me”, vorba englezului. (mai mult…)
sâmbătă, 24 nov. 2012, 18:33
The Sandman este o serie de benzi desenate ale căror povești au fost scrise de către Neil Gaiman, fiind în același timp un așa-zis „graphic novel”, adică un roman concretizat sub forma unor comic-uri. Seria se întinde pe zece volume publicate într-o perioadă de șapte ani, între 1989 și 1996. Ca orice bandă desenată, The Sandman are de fapt în spate o echipă întreagă de oameni, de la desenator de schițe la ilustrator și „inker”. Numărul oamenilor care au participat de-a lungul timpului la realizarea comic-ului e prea mare pentru a fi menționat aici, lista întreagă fiind prezentă pe Wikipedia.
Universul Sandman este considerat a fi un subset al universului DC, mai exact o parte a ceea ce compania DC Comics numește Vertigo. Nefiind un cunoscător al universului (sau al oricărui univers de benzi desenate), mi-a fost pe parcurs de multe ori dificil să disting între elementele specifice DC și cele introduse de Gaiman. Cert e că un fel de motto al cadrului benzilor The Sandman ar putea fi considerat cel din opera The Tempest a lui Shakespeare, mai exact următorul pasaj:
[…] We are such stuff
As dreams are made on, and our little life
Is rounded with a sleep. (mai mult…)
luni, 24 sept. 2012, 00:30
Dacă vă situați pe undeva în jurul vârstei subsemnatului — cam la un sfert de secol, plus minus –, atunci cel mai probabil că ați jucat Diablo. Pe de altă parte dacă sunteți mai bătrâni cu siguranță știți despre ce vorbesc, iar dacă sunteți mai tineri e posibil să fi auzit măcar de jocuri mai mult sau mai puțin mediocre cum ar fi Darksiders []. Să rămânem deci la punctul de reper Diablo, joc care a fost legendar în felul său.
Ei, cu mult înainte ca Diablo să fi fost măcar în proiect, un individ pe nume Jay Fenlason scria pentru PDP-11 [] un joc pe care acesta l-a botezat pur și simplu Hack, inspirându-se din altul numit Rogue. Jocul rula în consolă, folosind caractere ASCII pentru a desena tile-uri. Hack — la fel ca mai toate jocurile din genul său și care i-au urmat, inclusiv Diablo în mare măsură — era un top-down în care controlai ceva luptător generic, cu care trebuia să te plimbi prin catacombe și să căsăpești monștri. Sună cunoscut, nu? Mai mult, catacombele erau situate pe mai multe niveluri, iar scopul efectiv al jocului era ambiguu — cer e că trebuia să căsăpești vietăți și să cauți sau să cumperi arme mai bune, chestii care în jocurile de azi par cât se poate de naturale. (mai mult…)