alamaailman vasarat – valta (2012)
duminică, 26 aug. 2012, 22:11
Alamaailman Vasarat e o formație cu un nume ciudat pentru oricine nu cunoaște limba finlandeză. Formația a apărut cică prin 1997 și interpretează un soi de muzică pe care eu unul nu-l pot categorisi cu exactitate — și nici nu prea găsesc relevanța acestui aspect –, dar pe care mulți melomani îl consideră parte a curentului avant-garde. Cea mai potrivită descriere pare a fi cea de pe însuși site-ul formației:
Alamaailman Vasarat („The Hammers of the Underworld”) is an unusual phenomenon not only in their home country Finland, but around the globe! In the Alamaailman Vasarat music you can find traces of tango, klezmer, jazz, psychobilly, cabaret, circus music, new age, progressive avant-garde and heaviest of heavy metal. (mai mult…)
moon safari – [blomljud] (2008)
sâmbătă, 23 iun. 2012, 23:36
Moon Safari sunt o formație suedeză de rock progresiv. Aș putea să mă opresc aici, deoarece am mai scris despre formații suedeze, și în plus despre formații de rock progresiv neaoș [i] produs după 1990, formații cum ar fi Beardfish sau The Flower Kings. Se face că Tomas Bodin, clăparul acesteia din urmă, i-a descoperit la un moment dat pe cei de la Moon Safari și i-au plăcut, formația urmând apoi să lanseze trei albume, din care cel de-al doilea poartă numele [Blomljud], fiind poate cel mai marcant produs al lor de până acum.
Am căutat prin dicționare semnificația titlului – care titlu apropo, probabil v-ați dat seama că e în limba suedeză – și am găsit că „blomljud” e un cuvânt compus format din „blom”, care înseamnă „blossom”, adică floare, și „ljud”, adică „sunet”. De altfel floarea e unul din lait-motivele albumului, la fel cum sunt și magia, pădurea sau în general natura, succesul și civilizația (în contrast cu natura), însoțite de concepte precum succesiunea anotimpurilor sau cel de libertate. Recomand parcurgerea versurilor, care deși nu-s ieșite din comun, se așează foarte bine peste liniile melodice. (mai mult…)
- Nefiind cazul Meshuggah și nici măcar al celor de la Pain of Salvation. Daniel Gildenlöw consideră PoS a fi un melanj de chestii diverse, nicidecum rock progresiv în sensul tradițional al cuvântului. [↩]
arjen anthony lucassen’s lost in the new real (2012)
duminică, 10 iun. 2012, 17:49
L-am menționat pe Arjen Lucassen în mai multe rânduri în trecut, de exemplu când am discutat prima dată de Ayreon sau cu ocazia review-ului pe marginea Guilt Machine, sau cu ocazia analizei 01011001, sau când a venit vorba pe scurt de Star One. Fiecare proiect și fiecare album de pe fiecare proiect are specificul său, aceeași chestie aplicându-se și în cazul Lost in the New Real.
De exemplu majoritatea albumelor Ayreon sunt un fel de rock operatic, pe când Guilt Machine e o înșiruire de melodii care trimit către stări mai mult sau mai puțin negative, iar Star One e orientat mai mult spre metal. Toate au în comun faptul că abordează teme care se leagă de domeniul science fiction [i], iar Lost in the New Real continuă tradiția cu un concept destul de interesant.
Contextul spațio-temporal al albumului este situat undeva în Pământul viitorului, unde un anume domn L. e scos dintr-un container criogenic și trezit dintr-un somn care a început cândva prin secolul al XXI-lea. Se pare că domnul L. fusese pus acolo din cauza unei boli, boală pe care doctorii viitorului i-au vindecat-o în doi timpi și trei mișcări. Evident că L. al nostru e foarte dezorientat, astfel că pe marginea fiecărui episod din cadrul albumului se poate auzi vocea unui anume doctor Voight-Kampff (Rutger Hauer), care-i medicul terapeut al lui L., pus acolo să-i faciliteze adaptarea la Noul Real – sau cam așa ceva. (mai mult…)
- The Human Equation e singura excepție în sensul ăsta, deși o analiză mai atentă ar putea să releve contrariul. [↩]
firefly
luni, 30 apr. 2012, 16:54
Firefly e brainchild-ul – pentru că dicționarul englez-român îmi traduce „brainchild” drept „creație”, translatare care îmi sună de-a dreptul fadă în raport cu originalul – unui anume Joss Whedon, care cică-i individul care a produs și „Buffy Vânătoarea de Vampiri”. Diferența între Buffy și serialul sus-menționat e că cel dintâi e un eșec care a durat șapte sezoane, pe când cel din urmă se dovedește a fi o reușită ce era cât pe aci să nu țină nici măcar unul, chit că paisprezece episoade nu-s tocmai un sezon întreg dacă nu punem la socoteală Serenity.
În Firefly speculăm, iar în Serenity aflăm de-a dreptul că acum ceva vreme – din perspectiva fictivă, care are loc cu vreo cinci sute de ani în viitor – o mulțime de nave au plecat de pe Pământul-care-a-fost către un alt sistem solar cu multe planete cu mulți sateliți, sistem pe care l-au populat. Singurele puteri majore rămase pe Pământ fuseseră China și Statele Unite, fapt ce vine drept justificare asupra faptului că în serial caucazienii vorbesc fără probleme mandarină, deși clar nu atât de fluent sau de des ca engleza yankeilor.
În sistemul ăsta nou s-au format de fapt alte două mari puteri, Alianța și Independenții, între care s-a iscat un război. Firește că Independenții, adică ăia rebeli, pierd. Episodul pilot începe chiar cu lupta din Serenity Valley, unde personajul principal al serialului, Malcom Reynolds, un sergent din armata Independenților, observă cum o ia pe coajă într-un mod maiestuos. Câțiva ani mai târziu omul nostru își cumpără o barcă spațială marca Firefly pe care o botează Serenity, căutându-și apoi un echipaj format dintr-un secund (de fapt o secundă afro-americană de mamă-mamă), un pilot, un mercenar, o curvă – pardon, escortă -, cărora li se alătură mai târziu un preot, un doctor și o nebună. (mai mult…)
the legend of kyrandia
luni, 20 feb. 2012, 21:53
Începuturile genului aventură point-and-click – în care jucătorul își direcționează avatarul folosind aproape exclusiv mouse-ul – se regăsesc în timp pe undeva pe la jumatea anilor ’80, sub forma unor titluri suficient de obscure încât să-mi fie lene să le documentez acum în scriptele Cărămizilor. Cert e că primul exponent serios al genului a fost Maniac Mansion-ul de la Lucas Arts, urmat în 1990 de primul Monkey Island. Apoi cei mai în vârstă din gameri sunt familiari cu perioada de înflorire a genului, pentru că eu unul jucam (sau măcar auzeam de) Beneath a Steel Sky și Simon the Sorcerer și în 1997 când mi-am cumpărat primul PC.
Apropo de Simon the Sorcerer, The Legend of Kyrandia este un membru mai puțin cunoscut al seriei de jocuri de aventură, însă care are destule în comun cu cel dintâi, sau invers. Primul aspect cu care cel din urmă iese în evidență față de orice alt joc al genului este cel legat de echipa din spate, mai exact Westwood Studios, adică aceiași care au produs Dune II, seria Command and Conquer și Blade Runner. Ca o consecință, al doilea aspect e acela al calității uneori cinematografice a materialului produs de aceștia.
Acțiunea din The Legend of Kyrandia are loc într-un univers fantastic numit Fables & Fiends, în care un bufon pe nume Malcom le face felul regilor ținutului, după care îi caută pe vrăjitorii care îl băgaseră la pușcărie anterior – pentru că de-aia-s buni măscăricii, să îi bagi la temniță – pentru a le face și lor rând pe rând felul, pentru că de-aia-s buni măscăricii, să le facă felul vrăjitorilor plini de aere. Plus că ce poveste medievală ar avea vreun strop de credibilitate fără un joker malefic.
Ei și uite-așa unul din vrăjitori, Kallak, e prins de Malcom și transformat în piatră fix înainte ca Brandon, un fecior oarecare, să se întoarcă acasă de nu știm unde, Kallak fiind cică bunică-său sau cam așa ceva. Și nici nu trec două minute de joc și Brandon află că este ales, adică nu ales, ci Alesul™. E ales evident să salveze ținutul, adică natura, de Malcom cel distructiv și să-i ardă individului vreo două scatoalce în gură și să îl învețe minte. Firește că Brandon, confuz cum e el ca orice adolescent, nu știe ce să facă și începe să se plimbe prin ținut de nebun, căutând ajutor. (mai mult…)