masturbare mentală rilăuded.
joi, 19 feb. 2009, 11:28
… doar că de data asta am folosit unelte acceptate în lumea largă ca fiind „entertainment”, și nu matematici. Lista-i lungă, așa că voi începe cât mai repede, să nu-mi uit ideea:
- Citit wigu, un comic despre aventurile unui copil care se bagă în tot felul de năzbâtii;
- Citit Gunnerkrigg Court, un al doilea comic, de data asta despre o copilă care se bagă în tot felul de năzbâtii, asemănătoare cu ale copilului de mai sus, dar nu chiar la fel;
- Citit o a treia bandă desenată, Scary Go Round, despre o gagică ucisă și readusă la viață sub forma unui zombie, dar care reușește până la urmă să învie și să se bage în cele mai ciudate belele de pe lumea asta (zău, pe ce lume trăiesc);
- Ascultat cele două albume ale grupului OSI. Frumos, interesant, trebuie să mai ascult de câteva ori, altfel nu mă simt bine;
- Ascultat oleacă de Joe Pass. Nu comentez, las doar muzica să vorbească;
- Nu am ascultat încă, dar urmează să ascult ceva Genesis, că au un album care e top rated pe progarchives și, spre rușinea mea, nu am auzit mare lucru de la ei în existența-mi de până acum;
- Nu am citit încă, dar urmează să citesc Brave New World, fiindcă… nu știu de ce, dar mi-a fost recomandată mai demult, iar acum am chef de distopii.
Firește că nu pun la socoteală alcoolul, LSD-ul, femeile și alte chestii cu care mă ocup eu în timpul liber; astea sunt de la sine înțelese… right.
est, tgt
luni, 29 dec. 2008, 23:41
Esbjörn Svensson Trio, format din Esbjörn Svensson la pian, Dan Berglund la contrabas şi Magnus Öström la tobe, a reuşit să îmi atragă destul de tare atenţia acum câteva luni când, ascultând radioul last.fm, am dat peste From Gagarin’s Point of View. Deşi grupul nu mai există la ora actuală (din cauza decesului liderului, din păcate), cei trei au lăsat publicului o discografie destul de cuprinzătoare. Nu voi răpi ascultătorului plăcerea de a devora materialul; mă rezum la a da câteva nume de melodii care (pe lângă cea menţionată mai sus) mi s-au părut geniale: Picnic (From Gagarin’s Point of View), Believe, Beleft, Below şi Elevation of Love (Seven Days of Falling), When God Created The Coffeebreak (Strange Place for Snow) sau A Picture of Doris Travelling With Boris (Viaticum), toate astea au reuşit într-un fel sau altul să rezoneze în capul meu şi să mă sensibilizeze la ureche, fiindcă au un fel foarte delicat de a se desfăşura.
Tord Gustavsen Trio îl are ca membru principal (evident) pe nenea Tord Gustavsen, muzician norvegian, ceea ce explică un pic stilul mai închis, mai apăsat decât al celor de la EST. Din trio mai fac parte Harald Johnsen (double bass) şi Jarle Vespestad (baterie). Dintre cele trei albume scoase până în prezent, cel mai tare m-a prins Being There. Mi s-a părut interesant faptul că Tord Gustavsen a studiat aspectele psihologice ale improvizaţiei şi a scris şi o teză pe tema asta. În ciuda faptului că se folosesc doar instrumente reci (pian, tobe, contrabas), sound-ul reuşeşte să fie unul al naibii de atmosferic, cu multe spaţii libere, iar fiecare bucată de pian (acord sau improvizaţie) pare să fie foarte bine gândită, ceea ce nu mă surprinde deloc din partea unui trio de jazz.
on the cruelty of really teaching computing science
marți, 2 dec. 2008, 21:04
Plimbându-mă cu browser-ul pe Slashdot, am aflat că astăzi se împlinesc fix douăzeci de ani de la publicarea de către Edsger Dijkstra a unui text interesant (în mod ciudat, scris de mână), numit „On the cruelty of really teaching computing science”.
În cele treizeci de pagini se tratează atât problema – perfect valabilă şi în ziua de astăzi, despre care îmi tot zic de ceva timp încoace că am să vorbesc – felului şi măsurii în care societatea primeşte lucrurile (ideile, paradigmele etc.) noi, cât şi manifestarea acestei probleme în domeniul computer science. Nu întâmplător am spus că problema este valabilă şi în ziua de astăzi, asta apropo de criza economică şi schimbările la care societatea e nevoită să se adapteze.
Deşi s-ar putea argumenta mult timp pro sau contra pe subiectele respective, îmi place mult că anumite aspecte ceva mai sensibile (cum ar fi mediul educaţional luat în raport cu cel de afaceri/industrial) sunt tratate la modul tăios. All in all, a good read for anyone who’s got anything to do with this.
five peace band – 26.10.08, sala palatului
marți, 28 oct. 2008, 00:05
Am mai scris despre John McLaughlin şi am fost plăcut surprins să aflu că revine, şi nu oricum, ci împreună cu un alt muzician de jazz ale cărui melodii mi-au întors pe dos metafizicul, adică Chick Corea. Cei doi au venit împreună cu bassist-ul Christian McBride, bateristul Vinnie Colaiuta şi Kenny Garrett la saxofon.
Concertul a început cu interpretarea în duo (McLaughlin + Corea) a unei compoziţii a lui Miles Davis, după care toată trupa a intrat în forţă cu Raju, variind între alte compoziţii de fusion ale celor doi muzicieni. Primul set mi s-a părut scurt. Al doilea, în schimb, s-a constituit din jazz mult mai greu, cu multe improvizaţii, semn că cei cinci muzicieni s-au distrat. Despre sunet nu am nimic de comentat (impecabil, as expected). Bassist-ul s-a mişcat între fretless electric şi contrabas, instrumentul din urmă fiind folosit la melodiile pe care Corea a prestat pe pian, în timp ce saxofonul şi chitara (pe partea cealaltă) s-au îmbinat perfect pe temele melodiilor.
În rest, armonii care mi-au ridicat părul pe mâini şi un John McLaughlin parcă un pic mai liniştit (e posibil să fi fost doar senzaţia mea, totuşi). Ce mă deranjează la concertele de genul e preţul biletului, cam piperat pentru bugetul unui muritor/student/etc. Aş fi vrut să văd şi alte concerte din festival, să am un termen de comparaţie, dar aspectul ăsta m-a împiedicat să merg în alte seri. A, şi să nu uit de excesul de zel al unui paznic care mi-a cerut biletul la nici un minut după ce trecusem de intrarea în sală.
walking slowly down that line
duminică, 5 oct. 2008, 17:34
Ce-am mai făcut în ultimele zile: vineri am tras o fugă cu busterul prin Mamou (în amintirea vremurilor bune) şi i-am ascultat pe Olly de Quartz. Prima parte a concertului m-a plictisit, din motive pur subiective: s-au cântat mai mult melodii din anii ’90 something (Alanis, Guano Apes, parcă şi oleacă de Meredith Brooks). În schimb în a doua parte au interpretat muzică mai pe gustul meu: Louis Armstrong, Guns n’ Roses, CCR, ba chiar am ascultat binecunoscuta „Bésame Mucho”. Oamenii degajă o groază de energie pe scenă, dar (ca de obicei) sonorizarea a fost slabă, în ciuda sculelor destul de faine. Cam greu să înghesui atâtea instrumente într-un spaţiu aşa mic şi să se mai audă şi bine.
În altă ordine de idei, am început să rămân iar, din varii motive, fără timp, ceea ce e perfect. M-am pus pe ascultat tot felul de chestii atmosferice (Chroma Key, Allan Holdsworth, Pink Floyd etc). That’s all for now.