spyked bricks in the wall

pink floyd live in saint tropez (1970)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte de Pink Floyd parcă mă apucă aşa un sentiment cald şi o nostalgie a unor vremuri demult apuse. Nu am stat să număr niciodată câte ore am petrecut căutând bootleg-uri, cu atât mai puţin să adun orele în care am tot ascultat discografii, albume, concerte and other related stuff (indiferent că dormeam sau eram treaz). Nu m-am considerat niciodată un mare fan Floyd (din motive pur obiective), dar…

Filmul e o înregistrare aparţinând unui post de televiziune franţuzesc, dintr-un concert de pe vremea când oamenii nu aveau fire de păr albe în cap. Setlistul e format din melodii de la începutul ascensiunii lor ca trupă, vreo 2-3 albume înainte de Dark Side of The Moon. În primul set se cântă un Atom Heart Mother (cântată diferit faţă de album, atipic aş spune. Fără orchestră, cât mai crud posibil, în ton cu stilul lor live de atunci) şi Embryo (pe la mijlocul melodiei are loc un jam Echoes-style, cu tot felul de efecte feedback-wah generated). Al doilea set începe cu Green Is The Colour (care sună la fel ca pe majoritatea înregistrărilor din vremea aia, nu a avut mare succes deşi mie mi se pare o super melodie), continuă cu Careful With That Axe Eugene (foarte asemănător cu Live at Pompeii) şi se încheie cu Set The Controls For The Heart of The Sun (la fel ca şi Careful With That Axe, cu menţiunea că Waters cam dezmembrează gongul ăla). Ca bonus, se pot auzi la sfârşit ceva bucăţi din Cymbaline, de pe un sound-check de la începutul concertului sau ceva de genul ăsta. Cam toate melodiile au câte un jam integrat în ele, poate fiindcă au fost create pe linia asta.

Păreri? Păi… trupa părea foarte unită, sunau foarte legat (deşi sunetul nu e excelent, specific vremii; şi înregistrarea e slabă) şi… mi-am dat seama de unul din lucrurile care mă atrag mult la Floyd. Acel lucru e simplitatea. Waters nu e cine ştie ce bassist, dar pe înregistrarea aia sună super, Gilmour cel puţin la fel de bine, totul fără a face vreo notă sau vreo bătaie să fie în ceaţă. Totul e cât se poate de transparent, cât mai clar posibil. În fine… un concert care merită o ascultare-două, poate mai multe.

Transatlantic – Bridge Across Forever

Majoritatea melodiilor de dragoste seamana, din punctul meu de vedere, cu incercari nereusite de a scrie poezii despre pictura, sau a picta tablouri despre poezie (pentru cei care n-au inteles: a iubi e o arta. Iar arta nu e ceva explicabil). Da, multe din love-song-urile pe care le-am ascultat sunt frumoase, au linie melodica, sunt bine realizate, dar… desi incearca sa ridice sentimentul asta in slavi, de cele mai multe ori nu fac decat sa il aduca la un stadiu de banalitate.

Nu stiu daca e cazul albumului de fata, un album de doar patru melodii. Nici nu cred ca se putea mai bine, avand in vedere ca astea patru melodii nu sunt doar patru melodii, ci o aglomeratie de teme melodice si de idei care nu se succed intr-o ordine foarte simpla. Duel With The Devil incepe cu o orchestra (mi-a adus aminte de Arcanum ) care se dovedeste a fi una din temele principale ale albumului. Melodia seamana cu multe formatii, de la Dream Theater, pana la Yes, Pink Floyd, sau alte bucati de progressive. E imposibil de incadrat intr-un gen. in schimb Suite Charlotte Pike (ciudat titlu, btw) se aseamana mai mult cu piese Beatles puse cap la cap (de fapt aluzia la Beatles e evidenta, poate fi observata chiar in versuri), intr-un mod cat se poate de ciudat. Din melodia asta se poate distinge o oarecare poveste (pe care fireste ca nu o sa o explic aici), destul de in ceata. Oricum, evident ca e vorba de o ea si un el, care… hmm. (mai mult…)