spyked bricks in the wall

de ce zbiară câinii

Uneori îţi vine să urli de fericire. Lumea nu-i formată decât din miresme de flori, rouă de şapte şi-un pic dimineaţa, bebeluşi simpatici, cer senin şi orgasm continuu. O fată îţi zâmbeşte în tramvai în timp ce tanti se ridică de pe scaun, oferindu-ţi locul. La muncă, lumea se plictiseşte de rutina de zi cu zi şi şeful se hotărăşte să dea o petrecere monstru care se lasă cu vin, beţie dulce şi mult sex cu tipa din biroul vecin… bineînţeles, o blondă inteligentă, cu care te întinzi apoi la discuţii despre pesimismul schopenhauerian. Da, Dumnezeu te iubeşte.

Alteori îţi vine să urli de nervi. De tristeţe. De ciudă. Dar nu poţi, fiindcă fălcile îţi sunt încleştate. Pe stradă, lumea se uită cu stupoare la monstrul care eşti, asta după ce oglinda te-a respins iar pisica te-a lăsat plin de zgârieturi. Vremea e şi ea posomorâtă, iar câinii urlă ca apucaţii la cer, deşi luna nu-i de găsit. Dacă te gândeai că ăsta poate fi un cadru romantic, melancolic, deh, te-ai înşelat. Eşti înconjurat de un iad cam amar, presărat cu smoală, foc şi demoni ce îţi râd în faţă, inspiraţi probabil de inscripţiile mormintelor unui cimitir vesel. Nu eşti mort încă, dar ai timp şi pentru asta. Nu, Dumnezeu te urăşte.

Zi de muncă nu-i, deci nici pe şef nu l-am văzut; blonda nu există, motanul doarme, iar vinul s-a terminat, deci aş sta la o bere cu demonii. Oricum aş întoarce-o, ziua de azi nu-i bună pentru nici una din stările astea.

… pentru că au insomnii.