death note (2006)

sâmbătă, 14 mart. 2009, 11:15

Voi începe tentativa mea de recenzie cu un scurt disclaimer: nu îmi permit să fiu snob în ceea ce privește domeniul filmelor/anime/manga. Nu mă consider un mare fan al domeniului, iar acestea fiind spuse, mărturisesc că nu am purces în a vedea serialul imediat cum am auzit de el. Abia ceva mai târziu, trecut fiind prin experiența Ergo Proxy (și în urma recomandării date de nenea DBK), am zis să văd ce-i cu acest Death Note.

Intriga e una destul de directă. Un elev de liceu, Light Yagami, găsește în curtea școlii un carnețel scăpat pe jos de nu știu ce entitate ciudată. Și cum, printr-o pură coincidență, tot era el plictisit, a zis că nu e posibil să omori oameni scrijelindu-le numele într-un caiet și că cineva are chef de glume proaste. Când s-a convins că toată treaba e pe bune și Death Note-ul funcționează, Light o ia un pic mai mult razna și își propune (ascuns sub numele Kira) să creeze o nouă lume, lipsită de orice fel de infracțiune, intrând astfel în conflict cu unul din cei mai mari detectivi din lume, un personaj misterios pe nume L.

Serialul evoluează pe mai multe planuri. Unul din ele este planul luptei lui Kira cu L și cu succesorii acestuia. Autorii prezintă ambele perspective (a lui L și a lui Light) într-un mod aproximativ self-consistent, în sensul în care „găurile” din poveste sunt în mare parte insesizabile. Atât Yagami cât și L  sunt personaje care posedă calități excepționale de deducție. La un moment dat relația dintre cei doi ajunge să oscileze între prietenie și dușmănie, ei făcând parte din aceeași echipă de investigație ce și-a propus să îl demaște pe Kira. Al doilea plan este cel al relației dintre Light și alte personaje (familia/prietenii), plan care ilustrează anumite aspecte ale societății japoneze, lucru de altfel tipic pentru anime/manga „serioase”, se pare.

Ultimul plan, poate cel mai interesant, este reprezentat de monologul interior al lui Kira – care apare de multe ori ca un personaj separat în raport cu Light – și de dialogul său cu un Zeu al Morții, Ryuku. Aceștia se manipulează reciproc, ambii urmându-și propriile interese, fără a încălca însă regulile carnetului. Procesul de maturizare/dezumanizare al lui Yagami expus aici este practic echivalent cu cel de conturare al personajului Kira, care la rândul său reprezintă justiția și cinismul, ambele absolute (da, totul e dus la extrem într-un mod destul de realist).

Nu lipsesc ocazionalele exagerări á la Dragonball Z sau mai știu eu ce alt anime comercial („I’m gonna take this potato chip and EAT IT!!”); cu toate astea, acțiunea a reușit să mă țină în priză în cea mai mare parte a timpului. Privite în ansamblu, povestea și ideile reușesc să pună niște probleme interesante: influența unei arme așa puternice asupra individului care o deține și modul în care puterea pervertește oamenii, felul în care un astfel de instrument ar putea schimba lumea, problema dureroasă a moralității pedepsei cu moartea, relativitatea conceptelor de bine și rău etc. Totul învelit într-o atmosferă care trece de la sumbru la luciditate și înapoi, sporită de coloana sonoră pe care nu am putut să o trec cu vederea. Una peste alta, anime-ul (destul de controversat, catalogat în diverse feluri de diverși critici) Death Note a reușit să mi se pară destul de original încât să îl urmăresc cu plăcere. Rămâne să citesc și comic-ul.

Publicat de în media, , , ,

Comments

  • baumwolle spune:

    Don’t call it comic! Don’t ever call it comic!

  • spyked spune:

    Manga = japanese comic. Nu văd ce-i așa de rău în a numi așa ceva „comic”.

  • baumwolle spune:

    Eu as zice ca termenul e intraductibil si il iei ca atare, prin prisma faptului ca, precum o mare bucata din cultura japoneza, banda desenata japoneza este rupta de corespondentul european/american, desi imparte similitudini. Nu traduci „anime” cu „desene animate”, nu?

  • spyked spune:

    Mie mi se pare că te lași prea tare agățat de termenii ăștia și nu prea văd finalitatea discuției (în sensul că putem dezbate pe tema asta cât vrei tu). 🙂

    Repet, nu văd care e problema în a numi un manga „comic”. E la fel de comic ca orice alt fel de bandă desenată, cu excepția faptului că stilul de desenare e mult mai apropiat de cel tradițional japonez decât de ăla din vest, plus faptul că panel-urile curg în alt sens. Ei îi zic „manga”. Eu pot să îi zic „manga”, „comic” sau „bandă desenată”. La urma urmei, cred că erai mai îndreptățit să mă antenționezi că i-am spus „comic” și nu „bandă desenată”. Puteam să îi zic „graphic novel”, dar termenul de „comic” mi se pare unul mult mai general. Și chiar și așa, până la urmă pot să îi spun oricum, nu văd ce relevanță are cât timp se înțelege ceea ce am vrut să exprim.

    Acu’, eu am înțeles foarte bine ce ai vrut să zici cu referire la particularitățile culturii japoneze (și că ei nu numesc comic-urile americane „manga”, de exemplu). Dar treaba tot râmâne la fel ca discuția „e death; ba nu, e thrash, ba e punk”. Oricât am polemiza, it still doesn’t change anything. 😛

  • Cosu spune:

    Bre vrei manga-ul tiparit ? L-am vazut zilele astea intr-un magazin …

  • spyked spune:

    Da; era în engleză? Nu de alta, dar nu știu să citesc japoneză. Name the place and the price, că s-ar putea să îl iau și îi zic și lui Buster, e posibil să fie și el interesat.

  • BusterDBK spune:

    Will give beer!

  • Comentariile sunt dezactivate.