spyked bricks in the wall

despre adevăr

Ei, da. Autorul blog-ului se gândea că această serie de aberaţii are nevoie de nou membru, mai tânăr, mai atrăgător sau, după cum spune românaşul nostru, „mai cu schepsis, frăţică”. Aşa se face că ingratul (?) spaic a avut în ultimul timp ocazia (chiar de câteva ori) de a participa în mod activ la discuţii filosofice rău. În ciuda acestei minunate ocazii, nu a făcut-o în mod activ, ci într-unul pur pasiv (celor care s-au gândit la chestii gay: get laid!), adică ascultându-şi partenerii de discuţie şi ţinându-şi gura închisă, dovadă a faptului că personajul nostru a rămas şi este în continuare un filosof. Dar uite că săptămâna trecută i s-a dat ocazia să răspundă, pe o bucată de copac prelucrată industrial, la întrebarea „ce este adevărul?”.

Dacă v-aş spune ce era pe foaia aia… cel mai probabil aş minţi. Sau nu. Adevărul e că, adevărul, la fel ca şi nimicul, este nefiind, deci nu există în realitate. Adevărul, perceput în mod subiectiv, este în primul rând o idee provenită din acţiunea mediului asupra stimulilor şi indirect asupra creierului; sau invers, realitatea este un adevăr deoarece ia naştere în suflet (în psihic) (e greu a accepta faptul că fizicul este o consecinţă a metafizicului sau invers. Oricum ar fi, cele două sunt în relaţie de interdependenţă şi adevărul în sine ar putea fi modificat/confirmat/negat de unul din acestea).

Pentru omul de rând, momentan o propoziţie (idee, afirmaţie, etc.) nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp, aceasta fiind probabil o explicaţie a multor paradoxuri ale realităţii. Dacă sistemul boolean are două stări opuse una faţă de cealaltă (0 şi 1), cel cuantic acceptă trei (0, 1 sau cele două în superpoziţie), dând naştere unei logici complet diferită de bătrânul „adevărat sau fals”. Mai mult de atât, orice preot budist vă poate spune că nimic nu este adevăr sau fals pur; orice poate fi contestat (nota spaicului: mai ales atunci când există suficientă imaginaţie şi lipsă de bun simţ – cum putem observa şi în această mică aberaţie) şi nici un adevăr nu poate fi 100% consistent. Să luăm, de exemplu, daltoniştii: dacă oamenii ar fi fost, în general, daltonişti, atunci deosebirea roşului de verde era în acest caz o anomalie, „în realitate” existând o singură culoare şi nu două. Extinzând, noi percepem ceea ce numim diferenţe de temperatură, vibraţii ale maselor de aer sau (o gamă foarte îngustă de) lungimi de undă ale spectrului electromagnetic; astfel un sărut, un zgomot sau lumina soarelui ar putea fi considerate într-o oarecare măsură simple iluzii, deci, ducând lucrurile în extrem, false.

Şi încă un mic aspect şi termin. Mă veţi întreba cum de toţi oamenii pot percepe la un nivel primitiv acelaşi adevăr. Răspunsul meu e următorul: nu ştiu cum. Ăsta va rămâne unul din misterele Universului, sau poate că îi chiar ceea ce ţine totul în armonie cu tot. Încerc să îmi imaginez şase miliarde de percepţii fundamental diferite una faţă de cealaltă, dar coexistând. Ar fi un haos total, zău!

Voi lăsa cititorul să hotărască dacă acest post este adevărat sau fals, în tot acest timp eu mâncând o ciocolată care de fapt nu există, admirând frunzele verzi (în realitate roşii) şi făcând sex cu viaţa, la fel ca noi toţi de altfel. Până data viitoare sper să vă distraţi cum se poate mai fain cu acest frumos vis numit realitate.