spyked bricks in the wall

dezordine în labirint

Azi am fost în frigurile creaţiei. Mai jos se poate observa ce a ieşit din starea respectivă.

Dezordine în labirint E zgomot afară. Vântul îmi bate în faţă şi îmi acoperă urechile, vâjâind puternic, fără oprire. Pe stradă, motoarele maşinilor sună de parcă ar comunica între ele, deşi glasul lor nu are nici un sens. Doar din când în când se mai aude urletul violent al unui claxon. Geamurile se sparg, betonul se rupe, iar macaralele ruginite eliberează un număr imens de decibeli. Aerul se transformă, dând naştere unor unde care îmi vorbesc; mă hulesc, mă ameninţă, mă batjocoresc. Haosul e oraş şi se întinde pe pământ cu o viteză ameţitoare. Bestia rage înfiorător.

Nu mai ţipa! Nu! Gata! M-am săturat să aud zi de zi aceleaşi reproşuri. Nu îmi fac ordine în lucruri, nu strâng după ce mănânc, uit să închid uşa când ies din casă şi întârzii la fiecare întâlnire. Mă port urât cu tine, sunt indiferent, te înjur şi te iau peste picior de fiecare dată când am ocazia. Da, sunt imposibil şi incorigibil. Oricât te-ai chinui să mă convingi, eu o să mă port la fel, nu pot să mă schimb. Nu vreau. Cu cât încerci mai mult să îmi modifici felul de a fi, cu atât mă voi împotrivi mai tare. Nu îmi pasă, deşi nu îţi arăt mereu asta. Mâine dimineaţă e posibil să nu mai fii lângă mine în pat când mă trezesc, dar nu am nimic împotrivă, fiindcă vocea ta ascuţită m-a scos mereu din minţi. Mi-ai face un bine dacă ai înceta să vorbeşti în momentul ăsta. Nu vreau să mai aud nici măcar sunetul insuportabil al respiraţiei tale.

Pic, pic, pic… Plânge. Încet, ritmic. Viscolul a trecut de mult, la fel şi ploile torenţiale de vară, odată cu momentele în care ne adăposteam sub copac şi îţi îmbrăţişam corpul ud. Acum a fugit de mine şi ploaia cea lungă, nesfârşită; mai ţii minte? Stăteam zile întregi în cameră şi ne uitam pe fereastră, întrebându-ne când încetează. Dar nu mai este. Se mai aude doar „pic, pic, pic”, la fel ca un ecou al zilelor care au fost şi nu vor mai fi. Însăşi esenţa mea e o picătură de apă care se desprinde dintr-o crăpătură şi cade liber, pentru a ajunge în cele din urmă în pământ. La început loviturile picăturilor păreau o melodie. Acum nu sunt decât o notă care se repetă monoton, cu viteză tot mai mare; cu toate astea reuşesc să disting fiecare sunet în parte, iar asta mă irită. Deja se aude din ce în ce mai clar. Fiecare strop de apă rosteşte acelaşi cuvânt, îndemnându-mă spre… nu! Nu se poate. Vocile încep să îşi bată iar joc de mine, la fel ca şi vântul, la fel cum îţi făceam şi eu ţie. Nu am altă alegere decât să îi ascult, să mă duc acolo unde mă îndeamnă. Acum nu mai aud decât nimic.