spyked bricks in the wall

firefly

Firefly e brainchild-ul – pentru că dicționarul englez-român îmi traduce „brainchild” drept „creație”, translatare care îmi sună de-a dreptul fadă în raport cu originalul – unui anume Joss Whedon, care cică-i individul care a produs și „Buffy Vânătoarea de Vampiri”. Diferența între Buffy și serialul sus-menționat e că cel dintâi e un eșec care a durat șapte sezoane, pe când cel din urmă se dovedește a fi o reușită ce era cât pe aci să nu țină nici măcar unul, chit că paisprezece episoade nu-s tocmai un sezon întreg dacă nu punem la socoteală Serenity.

În Firefly speculăm, iar în Serenity aflăm de-a dreptul că acum ceva vreme – din perspectiva fictivă, care are loc cu vreo cinci sute de ani în viitor – o mulțime de nave au plecat de pe Pământul-care-a-fost către un alt sistem solar cu multe planete cu mulți sateliți, sistem pe care l-au populat. Singurele puteri majore rămase pe Pământ fuseseră China și Statele Unite, fapt ce vine drept justificare asupra faptului că în serial caucazienii vorbesc fără probleme mandarină, deși clar nu atât de fluent sau de des ca engleza yankeilor.

În sistemul ăsta nou s-au format de fapt alte două mari puteri, Alianța și Independenții, între care s-a iscat un război. Firește că Independenții, adică ăia rebeli, pierd. Episodul pilot începe chiar cu lupta din Serenity Valley, unde personajul principal al serialului, Malcom Reynolds, un sergent din armata Independenților, observă cum o ia pe coajă într-un mod maiestuos. Câțiva ani mai târziu omul nostru își cumpără o barcă spațială marca Firefly pe care o botează Serenity, căutându-și apoi un echipaj format dintr-un secund (de fapt o secundă afro-americană de mamă-mamă), un pilot, un mercenar, o curvă – pardon, escortă -, cărora li se alătură mai târziu un preot, un doctor și o nebună.

Premisa care stă la baza atât a serialului cât și a filmului e dată de îmbarcarea pe Serenity a doctorului, care-i un individ aparent bogat și cu stare și așa mai departe. Elementul surpriză e sora nebună proaspăt scoasă din containerul criogenic, soră care fuge împreună cu frate-său – care e doctor, am mai zis – de niște oameni răi cu mănuși albastre care au torturat-o pe fată sau cam așa ceva. Pe parcurs mai aflăm și că River (așa o cheamă) e un fel de geniu care a luat-o razna din cauza experimentelor la care a fost supusă, rămânând însă cel puțin la fel de genială, plus câteva alte chestii pe deasupra. Și uite așa ciorditorii – că-s ciorditori, asta n-am menționat – noștri își petrec paisprezece episoade plus un film de lung-metraj furând, fugind de guvern și luptându-se cu alți ciorditori, fapt ce bag seama că a enervat câțiva cretini de la Fox – doar n-o fi primul serial bun anulat pentru că „nu avea rating”.

Povestea este deci un cvasi-clișeu, la fel cum este și construcția universului. Totul în Firefly pute de la o poștă a elemente steampunk, și nu orice fel de steampunk, ci unul în care elementul principal non-sci-fi este western-ul. Personajele noastre sunt un fel de cowboy-pirați ai spațiului, care-s buni deși ei-s răufăcători, deci un fel de haiduci ai galaxiei.

Clișeul de mai sus e apoi condimentat cu niște acțiune desfășurată destul de rapid, ceea ce pe mine nu mă unge în mod special. După câteva episoade privitorii având nivelul înțelegerii de la medie în sus pot observa că al doilea condiment care presară Firefly este mai adânc și o idee subtil și se constituie din caracterizarea indivizilor și relațiile dintre aceștia. Asta explică probabil rating-urile scăzute, deși rețeta e răs-folosită în sitcom-urile americane, diferența fiind că în cazul Firefly stratul ăsta încarcă și mai mult acțiunea, făcând într-adevăr serialul destul de dificil de urmărit. Ar mai fi bineînțeles și faptul că componenta dramatică e totuși foarte bine gândită.

Nu știu până acum cât de mult reiese că Firefly e un serial într-adevăr bun [i], însă Whedon a avut o sclipire în următoarea privință: universul poveștii nu e utopic cum e Star Trek, și nici distopic, ci conține o doză serioasă de realism, fapt ce reușește să facă totul mai credibil. La asta contribuie inclusiv faptul că actorii se transpun în personaje umane, în sensul că zâmbesc, râd, plâng, glumesc, ceea ce e iar un contrast față de „stiffness”-ul din Star Trek. A, și în Firefly nu există ființe non-umane inteligente.

Apropo de actori, Nathan Fillion e un tip de care n-am auzit deloc până acum, la fel cum sunt și Alan Tudyk și Sean Maher. Dacă Tudyk pare a juca un personaj aproximativ irelevant și Maher e puțin plat, Fillion intră foarte bine în pielea unui om de armată deziluzionat, dur și toate cele. Pe ceilalți actori i-am mai văzut fie în Stargate SG-1, fie am auzit de ei în alte circumstanțe, însă preferații mei cred că sunt Adam Baldwin din pricina umorului și Ron Glass din cauza atitudinii senine de budist, chit că el joacă un creștin.

Latura tehnică se află cred fix la standardele anului 2002, cu mențiunea că și aici au existat câteva idei foarte inspirate. Stilul de filmare precum și cel de design grafic și animație merg uneori pe abordări neconvenționale, cum ar fi de exemplu cazul filmării cu o singură cameră, care se potrivește mai bine cu ritmul acțiunii. De asemenea unele aspecte mărunte precum camera udă din cadrul unei scene ploioase au fost introduse în ciuda faptului că încalcă nu știu ce reguli de tehnică și compoziție sau ce mai au ei prin meseria lor, erezie care nu-i musai rea dat fiind faptul că nu a fost suprafolosită [ii].

În fine, de departe cel mai interesant aspect al serialului e River Tam, jucată de Summer Glau. Rolul unei persoane nebune mi se pare extrem de dificil de abordat, iar domnița noastră care acum zece ani abia ce împlinea douăzeci a reușit să se transpună foarte bine în rolul unei fete de șaptesprezece ani cu probleme. Bun, dar nu v-am zis încă motivul pentru care River mi se pare atât de interesantă: e clar că fata a fost gândită drept o persoană cu probleme grave la mansardă, însă pe tot parcursul vizionării (doar una până în prezent) nu am trăit nici un moment sub impresia că ar fi cu adevărat nebună, în sensul de schizofrenie sau care o fi impresia restului personajelor. Și pot să bag mâna în foc că aspectul ăsta e iar o decizie premeditată din partea lui Joss Whedon, și deja nu pot să zic mai mult pentru că asta ar însemna să vă stric plăcerea de a descoperi singuri.

1. Altfel nu scriam despre el. De altfel cred că e primul serial despre care scriu; îmi e relativ ușor să fac asta deoarece e scurt. Puteam însă la fel de bine să încerc a analiza Twin Peaks, analiză care însă s-ar fi născut dintr-o muncă mult mai dificilă. [↩]
2. Partea amuzantă e că scena la care mă refer este de fapt animată, ceea ce înseamnă că „greșeala”, toate „greșelile” de fapt, au fost premeditate [↩]