spyked bricks in the wall

guilt machine – on this perfect day (2009)

S-ar putea spune că spaicul a auzit destule în viața sa de metalist – să fim totuși cinstiți, acum human individual-ul nostru e un fel de metalist pensionar, adică mai mult cititor de cărți de Haskell pe veceu decât metalist – și multe din chestiile auzite l-au trimis pe culmi nebănuite ale plăcerii, altele l-au făcut pur și simplu să își verse mațele de la etajul I până la cățeaua din garajul vecinului, pentru ca apoi să se dea jos pe ele ca un adevărat ninja și să se lupte cu dihania pentru a le recupera. Altele l-au făcut întâi să își verse mațele, după care l-au trimis pe culmi nebănuite, așa, ca un fel de ironie a sorții.

Despre Guilt Machine am mai spus câte ceva astă vară. De fapt, am tot ascultat demo-urile lor, mi-am format o părere destul de obtuză, după care am așteptat cuminte albumul, lucrare inspirată cică din frustrările personale și bolile lui Arjen. Și deși acest album miroase de la o poștă și jumătate a Ayreon, mi-a venit oarecum mai greu la organul-digerator-de-muzică, fiindcă seamănă, asta e clar, dar nu răsare.

În primul rând, avem parte de ceva mult mai puțin operatic, mai orientat către rock. Atmosfera este specifică Ayreon, dar în multe locuri sinteticul a fost înlocuit de elemente cât se poate de omenești (tobarul, Chris Maitland, contribuie din plin la acest tip de atmosferă). De asemenea, se renunță în mare parte la elemente de folclor de care Arjen se mai folosea pe Ayreon. Structura melodiilor este una de rock progresiv: pe toate melodiile – majoritatea destul de lungi, de altfel – se variază de la o temă principală spre un fel de digresiune tematică, ceva de obicei mai agresiv, menit să crească tensiunea. Aici vocalistul Jasper Steverlinck își pune destul de mult amprenta. Se vede că avem de-a face cu o voce de rock alternativ, încă una cu un timbru foarte curat, însă destul de pătrunzătoare. Tot la capitolul solistică, avem parte, într-o totală lipsă de exces, de bucăți marca Lori Linstruth, care cântă fix ca o gagică, la modul cel mai serios. Aici, al nostru Arjen Anthony Lucassen s-a mulțumit să facă mai mult părți de ritmică și alte instrumente – în aceeași lipsă de exces ni se dă ocazia de a beli urechea la câteva linii de lead synth foarte melodioase.

Albumul abordează câteva idei interesante, de natură psihologică. Mai exact, se poate vorbi de un fel de introspecție, o analiză a emoțiilor mai puțin plăcute de care are parte omul în viața sa de zi cu zi, emoții cum ar fi vina, regretul, secrete „urâte” ale individului, răceala, dezamăgirea și așa mai departe. Pentru a se da o notă de varietate albumului, s-a recurs la ideea introducerii content-ului creat de fani – secvențe scurte, legate de subiect, în diverse limbi, incluse la întâmplare (sau poate nu tocmai la întâmplare) în cadrul melodiilor.

În condițiile în care eu n-am auzit prea multe producții de rock/metal progresiv din anul curent care să mă dea pe spate (ori fiindcă nu am mai fost la curent cu ce s-a lansat, ori fiindcă am preferat să ascult albume din anii trecuți, ori fiindcă anul ăsta chiar nu s-au prea scos chestii faine – a se alege cel puțin una din variante), On This Perfect Day vine ca o bomboană dulce. Adaug din nou faptul că sunt destul de slabe șansele să plictisească urechea vreunui ascultător de muzici din genul ăsta.