spyked bricks in the wall

întâi

Am fost mereu aici. Deşi tenul nu îmi e deloc cutat, parcă aş fi trăit mai mult de o viaţă. Nu ştiu care-mi e trecutul, iar despre viitor nu aş mai putea vorbi. Mi-a rămas doar prezentul, colorat în nuanţe de gri ca un cântec într-o tonalitate majoră peste care se derulează o temă în aceeaşi gamă, dar minoră. Copilul din mine e în comă de ceva timp, i-am dat şanse minime de supravieţuire. În rest, totul a murit deja, am rămas doar eu şi cu mine, personajele unei veritabile drame a cărei intrigă nu o poate desluşi nimeni.

Nu mai ştiu cum îmi sună vocea, ei nici atât. Dar continui, în tăcere, să port o conversaţie ce nu se va termina niciodată, un schimb de replici tăioase, discuţii în contradictoriu şi argumentări peste argumentări. De parcă le-ar înţelege cineva înafară de mine. Nu ştiu dacă pot ajunge undeva cu toate astea, tot ce ştiu e că nu mă pot opri din vorbit.

Mai mult de atât nu aş putea să spun, fiindcă sunt orb. Nu văd decât vagi lumini, umbre, reflexii, unde, toate purtându-mă într-un joc halucinant al vieţii. Din orice punct aş privi, eu nu deţin adevărul. Adevărul există, nu există, e într-o superpoziţie. Oricare ar fi el, nu vreau să îl ştiu fiindcă nu ar putea fi decât ceva terifiant. Acesta nu este adevărul.